Zilele trecute mi-am pus în folderul “de citit” un articol din Time al cărui titlu mi-a atras atenţia, respectiv Mitul cu “băiatul mamei” a fost demitizat. Am avut cel puţin o experienţă nefericită cu un asemenea “băiat”, aşa că titlul nu se putea să nu-mi atragă atenţia, cu neîncrederea de rigoare cu tot!
Demitizare, dar, în realitate, nu prea. Autoarea articolului citează două studii potrivit cărora băieţii care au o relaţie apropiată cu mama lor sunt mai puţin agresivi şi, în general, mai buni, mai educaţi, mai devreme acasă, şi pot să fiu, ba chiar sunt!, de acord cu asta!
Problema nu e, însă, la băieţii de vârstă şcolară, ci la bărbaţii cu pretenţii de maturitate ale căror mame nu pricep că e cazul să le dea drumu’ să zburde independenţi prin lumea mare şi plină de femei care nu sunt, desigur, suficient de bune pentru odraslele lor! Ştiţi voi, genul ăla de mame care vor să ştie tot ce face iubitul fiu, şi mai ales cu cine, mamele care l-au învăţat cu “lasă, fecior, că rezolv eu”, chit că e vorba de vreun dascăl care i-a pus notă mică, tatăl care i-a tăiat banii de buzunar pentru că a fost obraznic sau, mai târziu, diverse treburi administrativ-casnice! Un exemplu în acest sens ar putea fi aici.
A nu se înţelege prin asta că e vreo regulă printre mamele bărbaţilor, să dea buzna nepoftite în vieţile acestora, nu. Există şi cazuri fericite, parol, când mama lui e atât de mişto încât să rămâi în relaţii cu ea, în ciuda faptului că tu şi feciorul nu mai aveţi acelaşi cod poştal sentimental. A, iar dacă un “el” se poartă urât cu mama lui, fugiţi! Repede şi departe!
Una peste alta, m-am liniştit: băiatul lui mama e bine doar când e vorba de un băiat. Când băiatul devine bărbat, e rău. Deci rămâne cum am stabilit.
