Bună! Numele meu este Ruxandra Predescu şi îmi plac poveştile

Aşa am început ieri, la TEDx-ul din Iaşi, cu povestea îndrăgostirii mele de teatru.

Iniţial, prezentarea mea era mai centrată pe ideea Cultura face diferenţa, cu ceva antropologie şi cu o grămadă de exemple de oameni sau comunităţi care s-au dezvoltat, inclusiv economic, nu doar social, prin cultură, şi chiar cu exemple locale – fiindcă m-am documentat în sensul ăsta în cele două zile petrecute la Iaşi. Şi, fireşte, cum altfel, o scurtă poveste despre FITS din aceeaşi perspectivă. Cum am fost rugată de organizatori, însă, am virat-o spre lucruri mai concrete legate de comunicarea FITS-ului şi apoi m-am mutat la Iaşi, spunându-le celor din sală cât mult mi-au plăcut lucrurile descoperite în oraşul lor. Şi sper că i-am convins ca ceea ce au spus, toţi, în încheierea speech-ului meu, Cultura face diferenţa, este real şi se întâmplă!

Mi-a plăcut la TEDx Iaşi pentru că am văzut multe feţe tinere, oameni frumoşi care cred că pot schimba ceva, altfel decât ieşind în stradă, altfel decât uitându-se la televizor, prin participare. Şi, aşa cum am văzut eu Iaşiul, oamenii cu care am vorbit, felul în care a fost organizat şi comunicat TEDx-ul, chiar cred că am motive să fiu optimistă în legătură cu potenţialul existent în oraş.

Am reţinut ideea lui Marius Ursache, bravatar.me, mult plăcut (de altfel, mi s-a părut cea mai bună prezentare), dar şi altele dintre cele expuse de vorbitori şi singurul regret este că a trebuit să plec atât de repede, altfel pierdeam avionul, şi nu am apucat să mai stau de vorbă cu participanţii.

De reţinut, admirat şi aplaudat, efortul şi rezultatul rapsodului Cosmin Vaman, care a făcut, pe loc, în timp ce se desfăşura, balada TEDx-ului şi un rezumat cu mult mai bun decât aş putea eu, cu sau fără note muzicale! Ascultaţi!

În fine, felicitări organizatorilor, dar şi participanţilor, pentru deschidere şi pentru că au fost un public atât de generos! Bravo!

Ştiu, sezonul cireşelor e aproape trecut, şi totuşi eu n-am apucat să mă satur, aşa că iată-mă iar în piaţă, mai pe la închisul tarabelor, să iau… ei bine, da, cireşe!

Dau o raită pe la tarabe, nu sunt, ah, ba da, la una singură, şi mă îndrept glonţ către locul cu pricina. În faţa tarabei, un bărbat între vreo două vârste, aşteaptă să i se cântăreasca. Pe tarabă mai sunt doar câteva mâini de cireşe şi-i spui celui din faţa, mai în glumă, mai în serios, să-mi lase şi mie măcar o jumătate de kilogram.

Clientul se face că n-aude, dar, cu un zâmbet de satisfacţie,  îi zice vânzătorului să le pună şi pe cele rămase, chiar dacă avea deja două kile în sacoşă, atât cât ceruse la început. Eu nu pricep răutăţile astea, mi se par tâmpite, şi le taxez, aşa că atunci când vânzătorul m-a privit oarecum întrebător, i-am zis să i le pună toate, că altfel poate-l bate nevasta acasă pe client, o avea normă la cireşe. Sunt ultimele, nu? Of.

Vânzătorul zâmbeşte, i le pune pe toate şi, cât îşi împachetează ăla pungile, în timp ce eu dau să plec, îmi face semn şi mai scoate o lădiţă, apoi mă întreabă cât vreau să iau. Clientul cel nesuferit, sare în sus şi zice că le ia şi pe alea.

– Astea nu-s de vânzare, îi zice omul de la tarabă în timp ce-mi cântăreşte mie fructele. Le păstrez pentru cineva.

Nu sunt, dar ar fi putut să fie cele mai rele cireşe din lume, şi tot nu le-aş fi mâncat c-o satisfacţie mai mare, fiindcă ştiu că le-am obţinut tocmai pentru că nenea cel nesuferit a vrut să le ia el pe toate! Na! :))