De bună seamă, Ştefan cel Mare nu e chiar exponentul inovaţiei româneşti. Permanent c-o mână pe sabie, în cei 47 de ani de domnie abia a avut vreme să înalţe vreo câteva mânăstiri (pe unele dintre ele le avem şi azi) şi pentru vreo alte câteva chestiuni culturale, că de ştiinţă nu prea putea fi vorba în condiţiile date. În restul timpului a apărat graniţele de tot felul de vecini, care mai de care mai simpatici: turci, polonezi, unguri. A! Şi din când în când, se mai distra şi cu hoardele tătare, că Moldova era o ţară destul de mică  în comparaţie cu imperiile vremii, şi tocmai de-aia tentantă pentru vecinii “prietenoşi”.