N-am priceput niciodată de ce e preţuită o declaraţie de genul “Mi-aş da viaţa pentru tine”, ia uite, fată, să vezi ce mi-a zis, că şi-ar da viaţa pentru mine! Deci mă iubeşte, fată, e clar, dacă a zis că şi-ar da şi viaţa! Nuuuuu?

Am auzit discuţia în troleu, azi, şi cu greu m-am abţinut să nu-i spun lui “fată” că a. de fapt, el nu şi-ar da viaţa pentru ea, b. probabil spune asta tuturor fetelor, şi c. să spui nu înseamnă nimic. Da’ nimic!

Toate am auzit despre poveştile cu feţi frumoşi care aleargă, tîgîdîm, pe calul lor alb ca să salveze prinţesa în distress şi care plânge, sărăcuţa, că şi-a rupt o unghie. În realitate, însă, el o să-şi dea viaţa (exclusiv declarativ) mai ales când tu nu ai nevoie de ea, nu-ţi trebuie, nu-ţi foloseşte, nici viaţa lui, nici el, în fapt, viu sau mort. Şi mai ales nu-ţi folosesc declaraţiile de genul “Ah, stai să vezi că dormeam. Daaaar dacă eram acolo, să vezi ce french manicure îţi făceam! Imediat!”

Motiv pentru care amorul declarat, aşa, e simpatic. Dar nu e destul.

Bagă la cap, fată!