Ieri ar fi fost aniversarea bunica-mii și, chiar dacă, în fapt, ziua n-a fost dintre cele pe care le-aș repeta neapărat, pe seară, când mailurile s-au mai liniștit, internetul a fost reparat, stomacul calmat și un pahar cu vin a apărut pe măsuța de lângă canapea, mi-am găsit tihna necesară pentru a asculta unul dintre cântecele ei preferate, La vie en rose.

Și până la urmă a fost o zi bună, în felul ei, că pe seară au venit și niște poze cu pădurea nebună de la munte, pe care n-am apucat s-o văd decât așa, fotografiată, anul ăsta. Dar am zâmbit, oricum ar fi.
Și-am adăugat asta la momentele mele, că așa m-a învățat bunică-mea, să am mereu o colecție de lucruri mici care mă fac să zâmbesc.
Prin urmare, dau din casă!