Sunt, azi, patru săptămâni de când am ieșit în stradă ca să spun că planurile Guvernului legate de modificările aduse Codului Penal și Codului de Procedură Penală, dar și cele legate de grațiere, nu mi se par ok*. Mă așteptam, în miercurea aia, la câteva sute de oameni. Era îngrozitor de frig și proiectele doar ce fusesera publicate. Au ieșit mii.

În duminica de după au ieșit și mai mulți, a fost și un marș, și apoi iar, pe 29 ianuarie. Am crezut că a fost suficientă și vădită opoziția populară, că nu vor avea curaj. Au avut. Marti, pe 31 ianuarie, ???noaptea, ca hoții???, au dat deja-celebra ordonanță de urgență cu numărul 13. M-am îmbrăcat și-am ieșit imediat, că nici nu stau departe de mamuți. Și am ieșit, de-atunci, în fiecare seară, ca la program. Muncă-protest. Muncă-protest. Muncă-protest. Obositor, fără îndoială, dar nici nu știu când m-am mai simțit atât de încărcată de energie bună, de conștiința faptului că fac ce trebuie, sunt unde și alături de cine trebuie, în felul ăsta.