Înainte să ajung pentru prima dată la Timișoara, și sunt vreo 12-13 ani de-atunci, stăteam la povești c-o gașcă veselă la Casa Eliad. Printre oamenii de bine, și Mircea Baniciu, care mi-a zis: Abia prima dată la Timișoaraaa? Ce mișto, să vezi, o să-ți placă mult!

Ce-i drept, mi-a plăcut mult, chiar dacă, ocupată fiind, nu prea am avut vreme de plimbări și vizitat orașul.  Și l-am sunat pe Mircea să-i spun că e fain orașul lui natal doar că… Măi, Tetea, aici nici măcar câinii nu fug! În schimb, sunt oameni care n-au răbdare să-și termine cuvintele! Îmi amintesc perfect că unul dintre oamenii cu care trebuia să mă văd acolo, o jurnalistă, a întârziat câteva minute și, când a ajuns, mi-a zis: amfoamesamânoînghedecioco. Așa, într-o suflare, într-un singur cuvânt! Ceeeee? Am fost la Mec să mănânc o înghețată de ciocolată, mi-a tradus ea mai apoi. Și era coadă.
Mno!

Revenind la Mircea Baniciu, l-am provocat, zilele trecute la o scurtă discuție despre Timișoara. Că, vorba aia, azi acolo, mâine în toată țara!

Mă puse Chinezu să sap prin memorie şi să scot la lumină prima mea amintire. Am săpat, ba chiar am împrumutat şi un escavator, dar nu sunt prea încântată de rezultate. Vag, îmi străpunge memoria o salopetă portocalie pe care mama mi-a confirmat că am avut-o şi în realitate, nu doar în închipuirea mea, dar vorbim de o vârstă foarte mică, nici doi ani, practic e imposibil să am amintiri de atunci. Şi totuşi…

Poate ar fi fost povestea spălării bibliotecii cu şampon, dar pe asta am relatat-o de 1 iunie. Hm…

Bine, fie, prima tabără. Cred că aveam vreo patru ani, sau poate cinci, maxim, când m-a luat tata în prima tabără. Am mers la Muntele Roşu, la cabană, pentru o săptămână. Tata avea în grijă 20 de draci, elevii lui de la liceu, şi, colac peste pupăză, trebuia să vadă şi de plod, adică eu, şi nu cred că i-a fost prea simplu, fiindcă eram curioasă ca o pisică şi nu prea aveam clară noţiunea de “pericol”. Aşadar, ca să mă aibă mereu sub ochi, mă lua şi pe mine în excursiile pe munte. Hai, hai, doar că eu la patru ani oboseam repede şi mă plictiseam şi mai şi.

Într-una din drumeţiile astea, m-a luat la cules de afine. Mici şi dulci, bobiţele aproape negre m-au fascinat, cu atât mai mult cu cât tata îmi explicase că fetiţele care mănâncă afine vor creşte mai repede şi mai frumoase. Aaa, bon, vanity was my favorite sin, deci să culegem şi să mâncăm afine. Multe afine! Ceea ce am şi executat, foarte sigură pe efectul benefic al fructelor cu pricina.

Când am ajuns la cabană, însă, şi m-am dus la oglindă să văd cât de mare şi de frumoasă crescusem după atâtea afine, şi am dat nas în nas cu buzele şi limba pătate, aproape negre, am avut un şoc şi m-a luat plânsul. M-am lămurit, însă, că “se duce”, aşa că spaima a fost de scurtă durată iar afinele au rămas, până azi, pe lista fructelor preferate. Chiar dacă pătează :)

Am scris asta ca să vă atrag atenţia asupra campaniei World Vision România, Mame sănătoase, copii sănătoşi.  Pe scurt, e o campanie pentru copiii mai mici de doi ani din zonele sărace şi pentru mamele lor care, de multe ori, nu ştiu prea bine să-i îngrijească fiindcă nu prea au de unde învăţa, iar cei care suferă sunt.. exact! Copiii! Cu un leu, doar un leu, puteţi să vă abonaţi la bunătate. Hai că nu e mult, poftim şi motive!

E complicat cu adusul aminte, dar o nădăjduiesc că Andreea Burlacu o să reuşească să dezgroape prima ei amintire, la fel Claudia Tocilă şi hai şi Pietricel, că şi-aşa se plângea că n-are spor la scris pe blog! :)

Pe ceilalţi o să vă rog să răspândiţi vestea despre proiect pentru cine ar putea şi ar mai dori să ajute. Mulţumesc!