Data de 1 Mai a ajuns să fie sărbătoare internaţională a muncii de pe la finele secolului al XIX-lea, mai precis în 1886, când sute de mii de manifestanţi au protestat pe întreg teritorul Statelor Unite pentru a impune ziua de muncă de opt ore. La Chicago, în Haymarket, câteva zile mai târziu, lucrurile s-au încins, astfel că s-a lăsat cu morţi şi răniţi (sute!) atât de partea muncitorilor cât şi de partea forţelor de ordine.
În SUA, în 1888, s-a stabilit că ziua de 1 Mai avea să rămână dedicată susţinerii programului de lucru de opt ore, însă în Internaţionala a II-a a cârmit, destul de rapid semnificaţia acestei zile, de la program spre “cererile de clasă ale proletariatului şi pacea universală”. De manifestările comuniste n-are sens să mai discutăm, poate doar nostalgicilor comunismului să le lipsească!
Ce e ironic în povestea asta?! Faptul că astăzi sărbătorim Ziua Muncii prin nemuncă (oficial, cel puţin, că eu muncesc azi) şi că programul de lucru de opt ore e legal dar nerespectat, în sensul că ştiu destul de puţini oameni care lucrează doar opt ore pe zi, asta ca să nu mai spun că telefoanele deştepte te ţin legat de birou cu mult mai mult de-atât!
Altfel, încingeţi grătarele, tovarăşi, puneţi micii şi hălcile la pârlit, ridicaţi tricourile peste burţi şi pantalonii de training peste glezne, dezlegaţi decibelic maneaua şi puneţi-vă-n cap cu bere la pet! Make some noooooise!
Am învins!!!