Cojile de portocală işi au locul lor pe calorifer. Le dă motanul jos, eu le pun la loc… e un miros din copilărie, miros de iarnă şi căldură, de bucurii şi dulci alinturi, pe care l-am păstrat aproape iernile, alături de amestecul de ceai şi fructe uscate şi alte rânduieli de sezon. Cu toate că portocalele nu sunt fructele mele preferate, iarna aproape că nu-mi lipsesc din casă fiindcă îmi place mult mirosul lor.

Azi m-au înconjurat. Pe calorifer, în farfuria cu fructe, un fursec primit în dar pe seară, tot cu portocale, un borcan cu dulceaţă apărut miraculos din iarna trecută (când am făcut experienţe culinare!), un cântec care a dat peste mine şi, în fine – aproape ironic, aş zice! – mi-am adus aminte de asta:

dacă iei o portocală
şi-o dezbraci în pielea goală
ca să-i vezi miezul adânc
peste care îngeri plâng
cu căpşune-n loc de ochi
şi aripi de foi de plopi
se întâmplă să uiţi totul…

Ironic fiindca se cheamă Amnezie dar nu doar de asta. Şi, da, e de Emil Brumaru.

Primul meu job în cu carte de muncă în mass-media a fost la EvZ, în Casa Presei. Aveam un birou imens pe care îl împărţeam, nu se ştie de ce, cu şeful de la sport. Lui P. şi mie ni se pusese pata muzicală pe We Belong şi puneam cântecul la patru boxe, lălăind pe două voci, spre exasperarea redactorului şef de atunci şi distracţia noastră maximă.

Pentru că descoperisem ceaiul cu scorţişoară şi făceam trafic de influenţă cu portocale (hihihihi!), a mirosit a Crăciun în biroul nostru toată iarna şi veneau colegii la poveşti fiindcă eram gazde primitoare. Erau vremuri mişto să lucrezi în presă, canalul #expres încă avea o mulţime de trafic iar serile de vineri de la Andu erau memorabile.

În seara asta am mâncat portocale şi am băut ceai de mere cu scorţişoară, ca pe vremuri. Şi nu-mi pot reţine un zâmbet larg amintindu-mi de anii nebuni şi frumoşi.