Cojile de portocală işi au locul lor pe calorifer. Le dă motanul jos, eu le pun la loc… e un miros din copilărie, miros de iarnă şi căldură, de bucurii şi dulci alinturi, pe care l-am păstrat aproape iernile, alături de amestecul de ceai şi fructe uscate şi alte rânduieli de sezon. Cu toate că portocalele nu sunt fructele mele preferate, iarna aproape că nu-mi lipsesc din casă fiindcă îmi place mult mirosul lor.

Azi m-au înconjurat. Pe calorifer, în farfuria cu fructe, un fursec primit în dar pe seară, tot cu portocale, un borcan cu dulceaţă apărut miraculos din iarna trecută (când am făcut experienţe culinare!), un cântec care a dat peste mine şi, în fine – aproape ironic, aş zice! – mi-am adus aminte de asta:

dacă iei o portocală
şi-o dezbraci în pielea goală
ca să-i vezi miezul adânc
peste care îngeri plâng
cu căpşune-n loc de ochi
şi aripi de foi de plopi
se întâmplă să uiţi totul…

Ironic fiindca se cheamă Amnezie dar nu doar de asta. Şi, da, e de Emil Brumaru.