Când am fost la Târgşor, am cunoscut o femeie de vero 50 de ani, mamă a patru copii. Îi ştiu şi numele, dar nu e relevant în poveste, să-i zicem Monica. Ei, povestea Monicăi e cam aşa: avea cinci copii, o fată şi patru băieţi, pe care i-a crescut cum a putut, nu în cele mai bune condiţii, fiindcă Monica era foarte săracă. Bărba-su’ îşi luase câmpii de mult timp, erau doar ea şi copiii. Pe la 18 ani, fi-sa a făcut cancer. Monica a vândut tot ce-a putut, a amanentat tot ce-a putut, s-a împrumutat chiar şi la cămătari ca să facă rost de bani să-şi scape copilul, singura ei fată. N-a reuşit, câteva luni mai târziu, fata a murit. După asta, la ceva vreme, au început să vină la uşă cei de la care luase bani. Monica n-avea serviciu, că nimeni n-o angaja.

Cămătarii i-au ameninţat copiii şi, de frică, Monica a acceptat să plaseze droguri. A fost prinsă în foarte scurt timp, a luat vreo şapte sau opt ani de puşcărie şi, da, când am întâlnit-o, era la Târgşor, după cum spun.

Adrian Năstase ştie să scrie, stă într-o vilă în centrul Bucureştiului, are o grămadă de bani, şi totuşi a încălcat legea – ar fi bine să nu aveţi dubii asupra vinovăţiei lui în dosarul pentru care a fost condamnat.

Şi dintre ăştia doi, eu ar trebui s-o dispreţuisc pe Monica, infractoarea de drept comun, silită să încalce legea ca să-şi salveze copilul de la moarte, pentru că sistemul nostru sanitar e aşa cum e, inclusiv din cauza fostului premier, şi să respect faptul că Adrian Năstase a avut curajul să încerce să nu-şi ispăşească pedeapsa şi s-a împuşcat, nepăsându-i, aparent, de cei dragi?

…

Nu. Nu pot.

Am toată compasiunea pentru cineva care cade de atât de sus. Pot să înţeleg resorturile care l-au împins la acest gest. Dar nu, cu riscul de a părea nedreaptă sau insensibilă, eu nu văd demnitate în povestea asta.