Mă gândesc uneori că mi-ar fi mai bine la ţară, cu un petic de pământ, o casă (nu vilă), un câine mare, dar nu neapărat rău, cât să sperie oamenii răi, da’ să nu muşte pe nimeni, două pisici (fiindcă nu cred că domnul Sony s-ar descurca să prindă şoareci), un rând de vie, cât să iasă nişte must, toamna, trei găini şi-un cocoş afurisit, nişte raţe, că-s simpatice, şi, poate, doi iepuri – din acelaşi motiv.

Mda, viaţa la ţară pare idilică. Linişte, tată, câtă vrei, program de voie, toate cărţile din bibliotecă, fructe şi legume proaspete, nişte lapte de la Coana vecină, nişte brânză de la Conul vecin, şi un mileu frumos de pus pe tv. Şi poţi să te deconectezi de la agenda zilnică şi poate să te doară-n fund de politică şi politicienii români. Sau nici acolo!

Însă nu e chiar aşa, fiindcă la ţară se munceşte de numa’: udă roşiile, taie nush ce plantă, hrăneşte puii, culege zmeura, fă ciorba, intră în beci, ieşi din beci, s-a uscat usturoiul, mergi şi cumpără altul, vezi ce vrea cutare, că e la poartă, şi asta e doar o mică parte fiindcă mereu îmi pare că ar fi ceva de făcut, de muncit, de robotit.

Din fericire pentru mine şi prietenii cu care am fost weekendul trecut la ţară, noi am fost musafiri, aşa că în loc să facem oricare dintre lucurile de mai sus, am cântat, am spus bancuri, am mâncat bunătăţi, ne-am împotmolit (unii din noi, mă rog) pe malul Siretului, iar alţii ne-am bălăcit în el (apă caldă ca-ntr-un lighean uitat la soare), ne-am jucat cu cei doi căţei care stăpânesc ograda, am mâncat vişine şi zmeură direct de la sursă, am jucat cărţi şi yams şi, în general, ne-am relaxat şi ne-am distrat…

… chiar şi când copilul din gaşcă, Miru, făcea instrucţie cu cei doi căţei pe la ore mai matinale decât le-ar fi fost unora pe plac, strigând, tare: Fetiţaaaaaa! Rostogoooool! Veniţi după mineeee!

Da. Aşa trebuie să fie finalurile de săptămână. Cu prieteni, cu râsete, departe de lumea dezlanţuită. În rest, mă mai gândesc cu viaţa asta la ţară. Zi, Teteo, că bine zici!