Alex se întreabă la el pe blog dacă Ministerul Educaţiei a greşit sau sunt elevii (de clasa a VIII-a) ignoranţi, pornind de la unul dintre subiectele date, la română, la examenul de capacitate.

Alex spune că e surprins de faptul că elevii de clasa a opta spun că n-au auzit de ebook, şi de aici o parte de scandal, dar şi că lui i se pare că elevii ar trebui să poată rezolva cerinţele, indiferent de subiectul textului la prima vedere.

Eu cred că Ministerul a greşit, pentru că dezavantajează unii elevi, respectiv pe cei care n-au auzit în viaţa lor de ebook ori Kindle (şi care nu sunt puţini) şi pentru care lucrurile în format electronic sunt televizorul şi, eventual, computerul, dar nu o carte. A mai greşit şi pentru că textul ales e (tăiat) neclar, autorul vorbind despre “carte in format electronic”, apoi despre “dispozitivul rival”. Şi pe urmă “e uşoară”… cine? ebook-ul sau dispozitivul?, că oricum nici una nu face acordul corect cu adjectivul la singular, feminin.

Asta ca să nu mai spun despre punctul al treilea care a stârnit o mulţime de comentarii ieri, inclusiv pe pagina mea de FB, dar şi o petiţie cu peste 26.000 de semnături, subiect asupra căruia nici mcar profesorii nu se pun de acord, iar Academia spune că e “dificil de interpretat”.

Eu înţeleg că e-ducaţia (!) e bătaie de joc în România, dar să faci subiecte la mişto nu mi se pare deloc… mişto!

Am fost foarte încântată de includerea în cartea S!MPA cu poveşti de iubire fiindcă am avut parte de unele atât de speciale şi de minunate încât am senzaţia că vorbele nu le pot da măsură. Ca şi la povestea de Crăciun, abia aşteptam să scriu. Şi totuşi… a fost unul dintre cele mai grele texte pe care le-am scris, vreodată, fiindcă am realizat acum că îmi e teribil de greu să dau “din casă” nişte trăiri atât de personale.

Mărturisesc onest că nu ceea ce a apărut a fost prima alegere, ci  o altă poveste, una lipsită de epilog şi, de aceea, cu un posibil “va urma”, scris cu litere mici, ca în contracte. Dar n-am reuşit să pun în cuvinte ceva ce a fost (este, încă) mai presus de ele, şi e ok şi aşa.

Totuşi, cea pe care am scris-o, Parfumul, este o poveste extrem de specială pentru mine, şi pe care o rememorez uneori, zâmbind de fiecare dată, fie pentru că port fusta mov, (re)citesc Ai toată viaţa înainte, simt în preajmă Bulgari sau aud cântecul de mai jos, parte a poveştii:

Citiţi, deci Parfumul, fiindcă, printre rânduri vă spun, dincolo de poveste, acolo e o parte din mine pe care cu greu am smuls-o şi cu greu am reuşit s-o (fac) public (ă). Asta e cumva legat şi de ziua a patra din Redescoperă România, pentru că azi s-a vorbit de iubire la noi în maşină. Iar eu am ieşit la un moment dat să dau un telefon fiindcă mi se făcuse teribil, dar teribil!, de dor să aud pe cineva.

***

Invitaţii speciali care apar în cartea cu Poveşti de dragoste sunt Ioana Blaj, Andreea Vasile, Costin Cocioaba, Dorotheea Petre, Cristi China Birta, Carmen Gheorghita si Bogdan Theodor Olteanu iar poveştile lor sunt mi-nu-na-te, să ştiţi!

Poveşti de dragoste este un proiect realizat in parteneriat cu Prestigio, aparut la Editura Liternet, poate fi descărcată de aici, şi a fost pusă la cale de Cristina Bazavan, ca parte a unei colecţii ce poartă numele de Cărţi S!MPA.

A fost odată un viitor. Şi era trist şi sumbru precum feţele oamenilor care-l populau. Bucuria era doar un zvon menţionat în cărţile vechi de istorie, fiindcă, vezi bine, nimeni nu mai ţinea minte exact ce-i aceea şi cum se fabrică ea. Dar nici nu le păsa.Toate cele erau automatizate, oamenii comunicau din ce în ce mai puţin şi, pentru că nu ştiau ce-i aceea bucurie, nu mai râdeau, nu se mai îndrăgosteau. La naiba, nici măcar nu mai înjurau! Puţinele emoţii rămase erau exprimate în LIKE-uri şi UNLIKE-uri pe reţeaua socială. Da, în viitor era o lume cam sinistră. Sau cel puţin sper că aşa ni s-ar părea nouă, acum.

În iarna când s-a petrecut istoria, Milena Escu avea să împlinească 10 ani, un deceniu chinuitor, fiindcă Milena era o Ciudată. Încă de când îşi putea aminti, zâmbise şi se bucurase de cele mai mici detalii. Prefera puţinele petice de verdeaţă rămase intacte în locul blocurilor înalte de beton şi îi plăceau culorile mai mult decât orice.

La început, părinţii ei, Eştii, speraseră că se va adapta, dar, nu! Milena continua să zâmbească şi nimeni nu avea habar cum s-ar putea îndrepta acest lucru. Îi năruiseră copilăria cu uniforme gri, într-o şcoală cenuşie, însă până la urmă au fost nevoiţi să accepte că acest copil era pur şi simplu handicapat. O ruşine!

Milena acceptase fără voie acest statut, de ciudată puţină la minte, dar se gândea mereu cum ar putea îndrepta lumea. Ar fi vrut să se întoarcă în timp, dar îi era teamă de ce ar putea descoperi acolo. Totuşi, când găsi o pagină dintr-o carte veche în care scria ceva despre o sărbătoare ciudată numită Crăciun, se decise să încerce.

Teleportarea în timp nu era complicată, dar nimeni nu mai încercase, pentru simplul fapt că pe nimeni nu interesa trecutul. Milena a introdus coordonatele, închise ochii şi apăsă pe buton. 2010, vin!

***

Cu doar câteva decenii mai devreme…

Era seara de Ajun, iar mulţimea ieşise pe străzi pentru ultimele pregătiri de Crăciun. Milena urmărea curioasă tot acest ritual, încercând să descifreze bucuria pe chipurile oamenilor. Se simţea îmbrâncită şi aruncată ici şi colo, în urechi îi bubuiau sunete ciudate ce se tot repetau, becurile colorate şi farurile îi luau ochii. Intră într-un magazin. Un bărbat ciudat îmbrăcat, în haină roşie tivită cu blană artificială, murdară, flutura un instrument necunoscut, zgomotos. Se decise să-l întrebe:

– Domnule, nu vă supăraţi, ce-i acela Crăciun?
Bărbatul răspunse răstit:
– Acum e Crăciun, perioada aceea din an în care mă obligă să mă îmbrac în costumul ăsta ridicol!
Lângă bărbat, văzu o femeie cu multe pungi.
– Doamnă, nu vă supăraţi, ce-i acela Crăciun?
– O mizerie! Trebuie să cheltuim o groază de bani ca să luam lucruri nefolositoare pentru oameni nerecunoscători, zise femeia, înşfăcând încă o vază de pe raft.
Nedumerită, Milena ieşi în stradă, aproape lovindu-se de o arătare care stătea chircită la uşa magazinului.
– Domnule, nu vă supăraţi, ce-i acela Crăciun?
Arătarea rânji.
– E cea mai bună perioadă din an, când toată lumea e deschisă fie la pungă fie la buzunare. Cumperi un portofel? Îl dau ieftin.

Milena nu cumpără nimic. Continuă să meargă pe străzi întrebând oamenii ce-i acela Crăciun, fără ca răspunsurile lor să dezlege misterul bucuriei despre care citise în pagina pierdută de carte. Vedea peste tot oferte de Crăciun, promoţii de Crăciun, cântecele pe care le auzea evocau momente magice, dar bucuria părea să lipsească cu desăvârşire din toată agitaţia. Şi era aproape miezul nopţii.

Poate ar fi trebuit să mă întorc şi mai în urmă, ca să pot înţelege, se gândea Milena. Apoi îl văzu.

Bătrânul zâmbea puţinilor trecători, împărţind cele mai bune fursecuri calde din lume.
– De ce faci asta?, îl întrebă, apropiindu-se.
– Pentru că asta înseamnă Crăciun, să dăruieşti şi să te bucuri de zâmbetele celorlalţi.
– Bine, dar ceilalţi oameni sunt atât de grăbiţi, de preocupaţi… Care e secretul tău?
– Nu e nici un secret, micuţo. Totul e să te opreşti preţ de o secundă si să nu uiţi, cu nici un chip, să zâmbeşti!

Milena zâmbi, în timp ce ronţăia un fursec. Parcă se oprise vremea. Ridică privirea. Bătrânul dispăruse dar în locul lui stăruiau arome de scorţişoară, anason şi vanilie…