Îmi place ceaiul, chiar mai mult decât cafeaua, deşi aceasta din urma îşi face loc zilnic în viaţa mea, spre deosebire de ceai.

E o stare de calm şi de linişte pe care o asociez cu ceaiul, mai ales că e cu dichis: infuzor sau ceainic din ala cu trecurătoare de porţelan inclusă, şi cana păstrată exclusiv pentru asemenea ocazii. Şi Twinings de diverse feluri, că marca asta şi cu mine avem o istorie :)

Prima dată când m-am mutat de-acasă, pe la 20 de ani, după o ceartă stupidă cu ai mei, am semnat propria “declaraţie de independenţă” prin subînchirierea unei garsoniere de la o prietenă, undeva pe Moşilor “colţ” cu intersecţia aia mare de la Obor. Casa era doar mobilată, însă în rest nu erau de niciunele acolo, aşa că a trebuit să cumpăr eu, de la ibric la scobitori, veselă şamd, şi am făcut asta într-o singură tură de shopping. Printre cele cumpărate, o cutie de metal cu  Twinings, ceai negru cu lămâie.

După ce toate au fost puse la locul lor iar garsoniera a început să capete un aer de “acasă”, mi-am făcut un ceai şi l-am băut în tihnă, gândindu-mă la toate câte se petreceau în viaţa mea. Mi-a prins bine seara aia ca să ajung la un numitor comun cu mine, şi nu numai. Am păstrat cutia aia şi, de atunci, ceaiul cu pricina a rămas sinonim cu linişte şi pace, iar brandul Twinings unul dintre favoritele mele.

Azi, intrând la ei pe site ca să văd dacă au sortimente noi, am văzut şi un clip prin care-şi promovează brandul. Şi mi-a plăcut foarte tare, aşa că vi-l arăt şi vouă. Într-o zi de iarnă în care ninge, vorba poetului, ca-n fraţii Grimm, o cană cu ceai încălzeşte orice suflet.

Acum beau Ultra Spice Chai, cu scorţişoară, ghimbir, cardamon şi cuişoare. Fără zahăr, că aşa se simte cel mai bine aroma. Ceea ce vă doresc şi vouă!

Sâmbătă dimineaţă, la hotel Diana din Sâmbăta de Sus, pe balconul camerei. Bate soarele, de nu poţi sta cu ochii deschişi şi, cu toate că, probabil, nu-s mai mult de 10 grade afară, pe balcon stau în pijama şi desculţă, dimpreună c-o cafea şi cu viciul meu de toate zilele. Şi e numai bine.

Îmi e somn încă. Vineri a fost o zi lungă, cu multe emoţii şi un eveniment urât (mama, coaste, trei, fracturate), harmălaie de mailuri, un bagaj printre picături şi, până seara, puţin loc de destindere, cu toate că drumul a fost superb. Mihai zice că a aranjat detaliile până la frunza ruginie ce ne-a însoţit, o vreme, pe parbriz, şi mărturisesc onest că eram deja sedusă de plafonul panoramic al maşinii lui. Revederea cu colegii din Redescoperă România a fost, de asemenea, mult-aşteptată şi emoţionantă.

Închid ochii şi inspir aerul bun. E ceva, nu pot să spun exact ce, care mă seduce iremediabil la momentele astea, parcă aş fi pisica din desene animate dusă pe sus de aroma vreunui deliciu. Nu doar soarele prietenos ori cuibăreala mea pisicească din scaunul comod. E altceva. Şi deodată îmi dau seama că e… sunetul liniştii. Spre deosebire de dimineţile oraşului, aici, la Sâmbăta, nu se aud decât trei vrăbii (sau ceva zburătoare cântătoare), care fredonează nişte muzică de înviorare, pasămite. Pe undeva, mai departe, aud zgomotul făcut de o roată ce trece peste pietriş. Poate e o maşină sau doar o roabă, nu ştiu, nu mă interesează, dar îmi place cum se aude. Însă acum s-au oprit, vrăbii şi roată, şi totul e mut, ca un peisaj frumos pe care-l vezi la TV cu sunetul oprit.

Deschid, leneşă, un ochi. Soarele dă buzna şi pentru doar o fracţiune de secundă văd cum trei case de mai încolo trimit tot atâtea fuioare de fum să lege prietenie cu cerul senin, lacrimă. Aproape că pot auzi cum trozneşte lemnul în sobe.

Cu greu mă urnesc din picoteala asta plăcută. Mă aşteaptă o zi lungă şi o noapte pe măsură: cea mai lungă din an! Şi tocmai am avut parte de un început perfect!

Vă reamintesc faptul că Redescoperă România este un proiect Petrom, susţinut de BCR, Dacia, Romtelecom, Paralela 45. De asemenea, ne-a fost alături şi Muzeul Ţăranului Român.