Încă de când eram copil mi-am imaginat arta machiajului ca pe un fel de pictură – mai mult sau mai puţin naivă! – pe  feţe. Sigur că mamei îi ieşeau dintr-o trasare dungile cu dermatograful, iar rujul nu depăşea conturul buzelor, şi sigur că încercam şi eu s-o imit! Pe lângă pantofii cu toc şi anumite accesorii vestimentare, trusa mamei de farduri era la loc de cinste printre interesele mele. De altfel, mi-a povestit că era vai şi-amar când scăpam printre ele, mă mânjeam toată ca un zugrav nepriceput! Mai târziu, însă…