Ştiu, sezonul cireşelor e aproape trecut, şi totuşi eu n-am apucat să mă satur, aşa că iată-mă iar în piaţă, mai pe la închisul tarabelor, să iau… ei bine, da, cireşe!

Dau o raită pe la tarabe, nu sunt, ah, ba da, la una singură, şi mă îndrept glonţ către locul cu pricina. În faţa tarabei, un bărbat între vreo două vârste, aşteaptă să i se cântăreasca. Pe tarabă mai sunt doar câteva mâini de cireşe şi-i spui celui din faţa, mai în glumă, mai în serios, să-mi lase şi mie măcar o jumătate de kilogram.

Clientul se face că n-aude, dar, cu un zâmbet de satisfacţie,  îi zice vânzătorului să le pună şi pe cele rămase, chiar dacă avea deja două kile în sacoşă, atât cât ceruse la început. Eu nu pricep răutăţile astea, mi se par tâmpite, şi le taxez, aşa că atunci când vânzătorul m-a privit oarecum întrebător, i-am zis să i le pună toate, că altfel poate-l bate nevasta acasă pe client, o avea normă la cireşe. Sunt ultimele, nu? Of.

Vânzătorul zâmbeşte, i le pune pe toate şi, cât îşi împachetează ăla pungile, în timp ce eu dau să plec, îmi face semn şi mai scoate o lădiţă, apoi mă întreabă cât vreau să iau. Clientul cel nesuferit, sare în sus şi zice că le ia şi pe alea.

– Astea nu-s de vânzare, îi zice omul de la tarabă în timp ce-mi cântăreşte mie fructele. Le păstrez pentru cineva.

Nu sunt, dar ar fi putut să fie cele mai rele cireşe din lume, şi tot nu le-aş fi mâncat c-o satisfacţie mai mare, fiindcă ştiu că le-am obţinut tocmai pentru că nenea cel nesuferit a vrut să le ia el pe toate! Na! :))