În Ivanov e, după cum vă imaginaţi, un personaj care se numeşte Ivanov. Ei, pe Ivanov ăsta, Nikolai Alexeevici, pe numele lui mic, nevastă-sa (Mirela Oprişor) îl iubeşte aşa de tare încât şi-a părăsit religia, familia şi moştenirea pentru el. Deşi e foarte bolnavă, el o ignoră şi pleacă în fiecare seară de-acasă, fiindcă, vezi bine, cum vine seara, cum îl apucă deprimarea. Numai că ea îl iubeşte. Îl iubeşte până moare!

Şi nu e singura. În ciuda faptului că Ivanov e depresat şi dator şi n-are chef de nici unele, cu atât mai puţin de el, expansiva Saşa (Ioana Anastasia Anton) se îndrăgosteşte şi ea de el. Zduf! Cu strigături, nu aşa, oricum, o dragoste din aia… exact cum ţipă ea pe scenă: O dragoste activăăăăăăă!

Şi el nu, că nu prea, dar ea da, că trebuie, şi el nu, că ce-a găsit la el, că el e trist, şi fără chef de viaţă, iar ea, Saşa, ghiciţi ce-i spune? Saşa vrea să îl salveze, nene! Nici mai mult nici mai puţin! Şi-l iubeşte, cu rochie de mireasă cu tot, cu exaltarea celor 20 de ani, cu toate că e evident că el nu. Nu e-n stare, n-are chef, n-are putere, nu şi nici nu prea.

Eu n-am înţeles. Nu înţeleg. Am văzut, şi nu în spectacole, ci chiar în viaţa reală, femei care se pun ele pe ele însele în situaţii alăturea cu penibililul, dacă nu chiar patetice de-a dreptul. Care, precum Ferdinand cu floarea lui, ar zvârli ocheade printre gene până ar găuri hainele obiectului adulaţiei, ca să-i fie mai uşor, apoi, să i le rupă. Femei care uită cum devine o apropiere caldă, calmă şi calină, pisică, gen, şi se aruncă în conversaţia cu nefericitul ca un câine după os. Femei care “atacă prada” agresiv,  întocmai ca bărbaţii, dar care, pe de altă parte, doresc şi pretind să fie percepute şi tratate ca nişte suflete sensibile, daaaa?

De curiozitate, domnilor, funcţionează vreodată abordarea asta? Se poate dragoste cu forţa? Nu viol sau one night stand, mă! Dragoste, de dragoste ziceam. Long term, gen. Se poate?