E rău când dispare un prieten, e tare rău. E şi mai rău când şocul e dublu, întâi că e bolnav grav, de câteva luni, apoi, în câteva ore, că s-a dus. Şi trebuie să accepţi, în timp, să te obişnuieşti cu ideea, să-ţi aduci aminte, când vrei să-l suni, că nu mai e acolo…

… şi să nu te învinovăţeşti că n-ai fost acolo, mai aproape, mai mult, mai des, suficient cât să te fi prins că ceva nu e în regulă şi să faci ceva în legătură cu asta, să-ţi ajuţi prietenul, să-l convingi să se lupte, să lupţi tu pentru el.

Două Andree, care mai de care, o Adriană de pus pe rană, o Alină de cea mai fină (face super cookies, tre’ să mă pun bine cu ea!), Diana, my forever alter ego, Livia, sora mai mare şi mai înţeleaptă (deşi e mai mică, desigur, ca vârstă :D), Laura – cred că e cea mai curajoasă dintre noi, Mădălina – oracolul miracol (aparent ştie ce mi se întâmplă înaintea mea!) şi alte doamne şi domniţe care-mi fac zilele proaste infinit mai uşor de suportat, pe alea bune infinit mai bune, contribuie la o colecţie importantă de amintiri, zâmbete, râsete şi replici memorabile şi sunt acolo pentru mine tot aşa cum şi eu sunt acolo pentru ele!

Prietenele mele, nici azi şi nici altădată n-aş putea să vă mulţumesc suficient pentru că existaţi în viaţa mea dar am vrut, totuşi, să reiterez faptul că sunt recunoscătoare! Iniţial am vrut să pun un cântec de fetiţe, ceva cu prinţese Disney eventual, dar… pe bune, cum era asta?!
You know you rock! :))