June 7

Claire Cunnigham. Atât.

Duminică, în ultima zi de FITS, am văzut spectacolul lui Claire Cunningham. Îl aşteptam cu emoţie aşa cum rareori mi-a fost dat să aştept întâlnirea cu vreun artist nemijlocită de gaşcă, amintiri sau vreo călătorie ataşată de eveniment. Şi, da, pentru mine, a fost Warum Warum-ul acestei ediţii a Festivalului.

A venit sâmbătă dimineaţă la conferinţa de presă şi a aşteptat cuminte pe un scaun, în public, să-i vină rândul să meargă în prezidiu. E aşa de măruntă încăt ar fi putut trece neobservată şi nu exista în atitudinea ei nici cea mai mică urmă de vedetism deşi, la câte premii are, şi la ce reuşeşe să facă, uman şi artistic vorbind, e superlativ.

Când i-a venit rândul, s-a ridicat şi a mers în faţă, alături de moderatorul conferinţelor de presă.  A vorbit cu multă modestie, dar nu fără pasiune, despre dansul şi munca ei. Claire are osteoporoză şi încă o boală congenitală legată de articulaţii. A descoperit acest lucru la 14 ani, când a căzut de pe bicicletă şi şi-a fracturat picioarele. Până la 18 ani, a suferit încă vreo câteva fracturi. A trebuit atunci să poarte cârje, şase luni, un an… şi le va purta mereu. I-a luat cam 15 ani să se obişnuiască cu acest gând, dar când a făcut-o, schimbarea felului în care se raportează la cârje a fost atât de dramatică încât s-a lăsat de cântat şi s-a apucat de balet, de dans.

Continue reading