Am căutat disperată un paracetamol. Lasă o folie, da’ măcar o tabletă! Nu găsesc. Ştiţi, eu am mereu paracetamol în casă. Mai ales când, de fapt, aş vrea un algocalmin. Acum, n-am. Am găsit Lanzap, nici nu ştiu la ce foloseşte. Oricum, nu arată ca o pastilă de răceală. Să iau? Nu iau.
Răceală.
Îmi simt capul cât o baniţă – nu ştiu de ce zic asta, de fapt. O baniţă are peste 20 de litri şi nu cred, totuşi, că-mi curge nasul chiar în halul ăsta. De fapt, am terminat deja un pachet de batiste. Capul e maaare şi greeeu (şi goool, că d-aia aberez acu’!), de parcă aş purta, pe post de turban, garnitura mea de pat, 200 x 200, cu cearşaf, învelitoare de pilotă, perne şi chiar puii lor, pernele mai mici. Şi, în vîrf, pe post de nestemată, Vlăduţ.
Sau, şi mai precis, domnul Sony, că turbanul se foieşte, îmi împinge capul când la stânga, când la dreapta, şi-mi mai şi trage câte una ba peste sinusuri, ici-colea între ochi, ba peste ceafă! Zbang! Aaaa! Nu e bine. Fără decibeli. Decibeli is bad.
Am luat vitamina C sub formă de portocală, ultima rămasă, şi lămâi tăiate bucăţele şi înecate în miere.
Şi nu mi-e somn, că am o carte care nu-mi place la citit, şi am chef de Cry-ul lui Jarabe de Palo, care zice ca vrea să plângă, da’ n-are de ce. Ştiu eu de ce. N-are paracetamol!
Para-acetil-amino-fenol. Sau, pentru cine a mâncat patru ani chimie pe pâine, ca mine, C8H9NO2