Ştiam c-o să-mi placă L’Illusionniste chiar şi pentru că poartă aceeaşi semnătura ca Les Triplettes de Belleville: Silvain Chomet, ca să nu mai spun de scenariul semnat de maestrul Jacques Tati. Dar a fost mai mult decât plăcut: a fost perfect.
Da, e un film de animaţie, dar uitaţi de Disney, n-are nici o legătură şi, cel mai probabil, copiii nu vor aprecia genul. Finele tuşe de acuarelă se îmbină perfect pentru a recrea tabloul anilor ’60 prin care ne plimbă povestea dintre Tattichef şi Alice. Povestea unui iluzionist a cărui artă nu mai are căutare în epoca zgomotoasă a rockului dar care continuă să bată drumurile pentru a-şi prezenta spectacolul în puţinele locuri în care e solicitat. Într-unul dintre aceste locuri o întâlneşte pe Fată.
O biată servitoare, ea crede în magie într-un fel netulburat de îndoieli, tot aşa cum crede că trebuie să aprindă focul în şemineu dacă vede fulgi pe geam, indiferent dacă e iarnă sau nu. Spectatorii înfumuraţi vor zâmbi uşor superior, pentru că ei ştiu că fulgii nu sunt de zăpadă ci de gâscă, luaţi de vânt de sub nasul unei gospodine care umple o pernă. Dar Fata nu ştie asta. Nu ştie nici că pantofii noi, pe care Tattichef i-i face cadou pentru a-i înlocui ghetele rupte, sunt cumpăraţi de la magazin şi nu au apărut… miraculos! De aceea, pleacă după Iluzionist, cu credinţa că acesta o poate ajuta să devină o persoană nouă, precum pantofii.
Dar nu vreau să vă povestesc filmul, trebuie să-l vedeţi ca să-i înţelegeţi farmecul, rafinamentul şi delicateţea. Vă asigur, totuşi, că scenele cu delicios umor nu lipsesc, şi nici ironia. Responsabil cu o parte dintre acestea e iepurele Iluzionistului, gras şi tâfnos, dar al cărui rol e foarte important în definirea personajului principal, tot aşa cum minunata lume a lui Alice n-ar fi de imaginat fără White Rabbit ori March Hare.
L’Illusionnist nu are dialog aproape deloc, dar muzica şi gesturile personajelor reuşesc performanţa de a face povestea să fie cursivă, explicită, fără nici o scenă de umplutură – astea din urmă fiind printre lucrurile pe care le detest cel mai mult atât în cinema, cât şi în viaţă. Ultima “replică” din film este, cred, Nu există magicieni.
Am crezut că filmul (mulţumesc, Tabu!) e încheierea unei zile perfecte în care, după muncă, am hoinărit prin oraş, la MŢR şi prin parcul Kisseleff c-o prietenă, pe jos, singură, până în Romană, şi apoi la o ciocolată caldă cu o altă prietenă. Aşa am crezut, dar m-am înşelat. În drum spre casă, ascultând radioul în căşti, am dat peste asta:
Poate că iluziile nu prea sunt sinonime cu speranţa, şi poate că, de fapt, nici nu există magicieni, dar pentru mine ăsta e un cântec foarte foarte special, aşa că, fără îndoială, stiu sigur: magie există!
Să nu uitaţi asta!