January 30

Cirque du Soleil, Quidam: The Show

Nu e prima dată când văd un spectacol Cirque du Soleil, așteptările nu erau câtuși de puțin mici, dar artiștii au reușit să se ridice la înălțimea lor, ba chiar să treacă dincolo de ele.
În primul rând, a fost punctualitatea. Spectacolul a început la ora 20. Fix, nici un minut în plus sau n minus, tot așa cum și pauza a avut exact 20 de minute. La Cirque unul dintre secrete e rigoarea și nu de dezmint la nici un nivel, în nici un detaliu.
Continue reading

December 29

Cirque du Soleil: Words Away (filmul)

Nu cred că trebuie să mai spun cât îmi place şi cât admir performanţa celor de la Cirque du Soleil, aşa că m-am bucurat mult de invitaţia la avanpremiera filmului Worlds Away, regizat, scris şi coprodus de Andrew Adamson (Shrek & Cronicile din Narnia) şi avândul-l pe James Cameron (Titanic & Avatar) ca producător executiv.

Ca de obicei, nu m-am documentat despre film înainte, habar n-aveam la ce să mă aştept, dar fiind un produs marca CdS, cu aşa regizor şi producător,  ştiam că nu poate fi decât pe placul meu. Şi aşa a şi fost!

Continue reading

December 17

Moşule, cooperăm şi noi mai cu talent?

După ce ieri am fost ameninţată că voi fi tăiată de pe o anumită listă de Crăciun fiindcă am fost nedisciplinată cu un email (deşi pot să explic, zău că pot! am explicat de ce), m-am gândit că n-ar fi o măsură tocmai lipsită de sens să-i trimit o scrisoare deschisă lui Moş Crăciun, poate mai am vreo şansă…

Dragă Moş Crăciun,

te rog să mă ierţi că-ţi scriu doar acum, aproape de Ajun, probabil ai închis şi lista cu daruri şi pe cea cu persoane care ar merita să primească ceva. De altfel, sunt aproape sigură că nu te mai aşteptai să-ţi scriu, că nici atunci când eram copil nu prea te băteam la cap. E drept că am vrut şi am primit Optik Cabinet, dar ştiu că a fost unchiul Ionel, nu tu. Probabil tu erai responsabil cu pijamalele, dar când ţi-am cerut eu, vreodată, pijamale?! Nu, serios! Arată-mi scrisoarea aia şi o mănânc! Nici acum nu prea le (su)port, să ştii!

Oricum, trebuie să admiţi că te-am menajat de-a lungul anilor. Nu ţi-am scris, nu te-am deranjat, ba chiar te-am scutit de câteva drumuri, atât la mine cât şi pe la unii oameni dragi. Altfel, sunt sigură că ţie nu ţi-ar fi trecut prin minte să-mi aduci, anul trecut, paltonul ăla albastru. Sau geanta verde de acum doi ani. Sau pantofii alb cu negru de acum trei ani. Sau… Ai prins ideea, nu? Bun.

În cazul ăsta, pune pentru mine-n sac The Gift.

Mai important, însă, ocupă-te un pic de copiii pe care i-am cunoscut acum câteva zile, te rog. Sunt copii buni, dă-le o şansă şi poate la anul ai să primeşti scrisori scrise chiar de ei. Dă tu oamenilor un gând bun, iar eu îi trec pe listă cu şansa de a pleca în Thailanda, la Brăduţ, cu Air France. Ne-am înţeles?

Cu drag,

Ruxandra

PS N-am fost şi n-am să fiu cuminte. Dar şi tu… Pijamale?! Suntem aproape chit!

December 4

Filmul Iluzionistul: iluzii vs. magie

Ştiam c-o să-mi placă L’Illusionniste chiar şi pentru că poartă aceeaşi semnătura ca Les Triplettes de Belleville: Silvain Chomet, ca să nu mai spun de scenariul semnat de maestrul Jacques Tati. Dar a fost mai mult decât plăcut: a fost perfect.

Da, e un film de animaţie, dar uitaţi de Disney, n-are nici o legătură şi, cel mai probabil, copiii nu vor aprecia genul. Finele tuşe de acuarelă se îmbină perfect pentru a recrea tabloul anilor ’60 prin care ne plimbă povestea dintre Tattichef şi Alice. Povestea unui iluzionist a cărui artă nu mai are căutare în epoca zgomotoasă a rockului dar care continuă să bată drumurile pentru a-şi prezenta spectacolul în puţinele locuri în care e solicitat. Într-unul dintre aceste locuri o întâlneşte pe Fată.

O biată servitoare, ea crede în magie într-un fel netulburat de îndoieli, tot aşa cum crede că trebuie să aprindă focul în şemineu dacă vede fulgi pe geam, indiferent dacă e iarnă sau nu. Spectatorii înfumuraţi vor zâmbi uşor superior, pentru că ei ştiu că fulgii nu sunt de zăpadă ci de gâscă, luaţi de vânt de sub nasul unei gospodine care umple o pernă. Dar Fata nu ştie asta. Nu ştie nici că pantofii noi, pe care Tattichef i-i face cadou pentru a-i înlocui ghetele rupte, sunt cumpăraţi de la magazin şi nu au apărut… miraculos! De aceea, pleacă după Iluzionist, cu credinţa că acesta o poate ajuta să devină o persoană nouă, precum pantofii.

Dar nu vreau să vă povestesc filmul, trebuie să-l vedeţi ca să-i înţelegeţi farmecul, rafinamentul şi delicateţea. Vă asigur, totuşi, că scenele cu delicios umor nu lipsesc, şi nici ironia. Responsabil cu o parte dintre acestea e iepurele Iluzionistului, gras şi tâfnos, dar al cărui rol e foarte important în definirea personajului principal, tot aşa cum minunata lume a lui Alice n-ar fi de imaginat fără White Rabbit ori March Hare.

L’Illusionnist nu are dialog aproape deloc, dar muzica şi gesturile personajelor reuşesc performanţa de a face povestea să fie cursivă, explicită, fără nici o scenă de umplutură – astea din urmă fiind printre lucrurile pe care le detest cel mai mult atât în cinema, cât şi în viaţă. Ultima “replică” din film este, cred, Nu există magicieni.

Am crezut că filmul  (mulţumesc, Tabu!) e încheierea unei zile perfecte în care, după muncă, am hoinărit prin oraş, la MŢR şi prin parcul Kisseleff c-o prietenă, pe jos, singură, până în Romană, şi apoi la o ciocolată caldă cu o altă prietenă. Aşa am crezut, dar m-am înşelat. În drum spre casă, ascultând radioul în căşti, am dat peste asta:

Poate că iluziile nu prea sunt sinonime cu speranţa, şi poate că, de fapt, nici nu există magicieni, dar pentru mine ăsta e un cântec foarte foarte special, aşa că, fără îndoială, stiu sigur: magie există!

Să nu uitaţi asta!