Mi-a plăcut de el de la prima vedere. Stătea înghesuit alături de alţi confraţi şi cu toate că nu era atât de bine expus, l-am ales pe el. Nici măcar nu m-am tocmit, deşi de obicei mă amuz încercând să fac o “afacere”. Nu, de data asta era ceva deosebit, urma să petrecem multe zile împreună, să-mi pună îmaginaţia la încercare, să devină centrul atenţiei şi al sufrageriei.

Era deja cioplit la bază, pe măsura suportului în care avea să locuiască – vremelnic – în casa mea. L-am proptit bine, în speranţa că orice atacuri ale domnului Sony nu-l vor destabiliza şi am început să-l împodobesc. Doar cu alb, argintiu şi albastru, şi cu o mare fundă roşie în vârf. A durat cam o oră, fiindcă între timp a trebuit să alerg motanul ca să recuperez nişte fire de beteală din botul lui.

Când a fost gata i-am făcut poze, am pus colinde şi m-am bucurat de mirosul lui proaspăt şi de clinchetul globurilor când, din neatenţie, treceam prea aproape de el. Casa era mai veselă, mai festivă datorită lui. Până şi domnul Sony l-a apreciat suficient de mult încât să nu se caţere în el, chiar dacă l-a inspectat îndelung, iar unele globuri au căzut pradă curiozităţii sale.

Dar, inevitabil, sărbătorile de iarnă au trecut, iar ramurile s-au mai lăsat şi e cazul să ne revenim din reveria zilelor relaxate. Nu s-a uscat, încă nu-i cad acele şi se mai simte, uşor, mirosul de pădure. Însă e o chestiune de zile, aşa că în seara asta i-am scos podoabele una câte una, cu gândul să-l scot din casă până nu începe să-şi împrăştie acele peste tot.

E gol acum, parcă dezbrăcat, timid, în colţul lui. Şi nu mă îndur să-l aunc ca şi cum aş arunca o cutie goală. Nu ştiu cât o să-l mai ţin, dar cu siguranţă la anul nu-mi voi mai cumpăra brad tăiat. Pur şi simplu e prea tristă despărţirea şi mă simt prea aiurea când vine vremea să-l arunc.