March 6

Amintiri cu serbarea de 8 Martie

Anul trecut, de ziua mea, eram pe coclauri cu Redescoperă România. Dincolo de petrecerea pe care au organizat-o colegii din haită, mă gândeam că e primul an în care nu ajung la mama să-i spun Săru’ mâna că mi-a dat viaţă (şi s-a şi chinuit ceva cu ocazia respectivă!), fiindcă, deşi ziua noastră, eu cred că mamele sunt eroinele din poveste. Până la urmă, eu n-am nici o amintire de atunci, cu siguranţă nici un merit!, n-am făcut altceva decât să vin şi să ţip!

Aşa că, anul trecut, de pe coclauri, cu ajutorul lui Mugur Frunzetti de la Floria, i-am trimis mamei un buchet de flori, mulţumindu-i că exist şi, da, s-a lăsat cu lacrimi.

Anul ăsta, dacă nu mă răpeşte vreun extraterestru sau ceva, sunt acasă de ziua mea, deci pot să livrez personal florile, nu e vorba despre asta, ci despre ideea celor de la Nokia care mi-a adus alte amintiri în minte:

În şcoală, în gimnaziu, am avut o super dirigă, profesoară de muzică, Valeria Bartzer pe numele ei. Se ocupa, cu multă energie, de corul şcolii (eram solistă la vocea 1 şi, da, mai ştiu şi acum cântecul cu care am câştigat nush ce Cântarea României), de formaţia de block flute şi de noi, nişte neastâmpăraţi curioşi care se credeau buricul pământului. Ziua dirigii era chiar pe 8 martie, aşa că noi îi organizam, în fiecare an, o petrecere-surpriză care, vă daţi seama, numai surpriză nu era! Şi ne chemam şi mamele, că era o serbare mixtă, Ziua Dirigii şi Ziua Mamei. Cântam, făceam mici scenete, spuneam poezii şi ne înghiţeam, foarte des, nodurile din gât.

De acord cu voi, poate că 8 martie, decretată zi a femeii, e o sărbătoare comunistă, trecută la “impuse”, exerciţiu de răbdare masculină şi profit pentru florărese. Dar, dacă le mai aveţi prin preajmă, trimiteţi mamelor voastre nişte flori mâine sau măcar o fotografie recentă cu voi – uite, Cristi şi Radu de la Foto Union sunt specialişti în Portret (de femeie).

Garantat, mamele se vor bucura la fel de mult, dacă nu şi mai mult fiindcă, ştiu eu, le e mai dor de noi decât ne spun nouă! Ca să nu ne supere, cumva :)

September 15

Prima zi de şcoală

Indiferent de ceea ce a decis ministerul educaţiei (te şi miri c-avem aşa o instituţie la cât suntem de repetenţi în materie!), pentru mine prima zi de şcoală a fost şi va rămâne 15 septembrie, nu există alta. Despre amintirile de atunci am povestit odată cu relatarea primei mele fiţe de fashionistă (mai mult atunci decât acum), aşa că am scotocit prin memorie cât să-mi amintesc de primele zile de liceu şi cum am ajuns să detest matematica.

Am învăţat la Neculce, poreclit – şi atunci, dar şi acum – Bastilia, pentru severitatea cu care eram trataţi noi, elevii. Clădirea mi s-a părut imensă, îmi era greu să ţin minte unde-s laboratoarele şi nu odată, în primele zile, mi s-a întâmplat să mă rătăcesc.  Intrasem la bio-chimie căci pe vremea aia aveam gânduri de medicină aşa că am mâncat chimie pe pâine vreme de patru ani. Chestie care mi-a folosit foarte puţin spre deloc, exceptând perioada în care am lucrat la RMGC, şi i-am uluit pe inginerii canadieni cu faptul că ştiam unele procese chimice până la detalii gen formulă.

Coşmarul meu, însă, a fost matematica. Din prima oră, profesoara, poreclită de noi “Păluga”, fiindcă era foarte înaltă, ne-a dat teme! Din prima oră! Nu ştia să explice şi, deşi îmi plăcuse matematica din generală, la liceu am fost, cu puţin excepţii, bâtă, mai ales că materia principală era analiză matematică, nu geometrie, nu algebră – îndeobşte mai logice şi mai prietenoase şi la care luam note mari fără să mă străduiesc prea tare.

Desigur, cine naiba a stat, în primele zile de şcoală, să facă tema la mate?! Aham! Nimeni! Ca să scăpăm basma curată, după ora din laboratorul de fizică, am pretins că am pierdut cheia de la clasă şi nu putem intra. Deci nu tu tablă, nu tu caiete, nu tu teme! “Şi mai bine plecăm acasă, doamnă, serios!” – matematica era ultima oră. Profa a insistat, a apărut o cheie de la administraţie, de undeva, şi, deşi nu mai era prea mult timp, ne-a pretins temele. Hâr, mâr, singura din clasă care-şi făcuse lecţiile a fost N. iar noi, toţi ceilalţi, ne-am ales cu un ditai 4-ul!

Din pricina acestei note, deşi ea n-a fost trecută decât în catalogul provizoriu, tata nu m-a lăsat să merg la Balul Bobocilor din generaţia mea. Şi, din motivul ăsta, am urât-o pe profă şi materia ei până la finele liceului!

***

Sunt o nostalgică, ce să spun, iar anii de liceu au fost, probabil, cei mai frumoşi, pendulând între lipsa responsabilităţii de a-mi purta de grijă şi micile drame ce ne însoţesc la tot pasul în perioada cu pricina şi de care azi râdem ,ânzeşte. Aşadar, aş fi marcat oricum data de 15 septembrie. În mod special o fac de data asta, fiindcă cei de la Colour (unul dintre brandurile mele preferate), fac un concurs cu amintiri din prima zi de şcoală pe pagina lor de facebook.

Premiile sunt tentate: păpuşi Momiji şi rechizite cool, aşa că vă sfătuiesc să participaţi şi voi. Amintirile din şcoală au, oricum, darul de a ne face să zâmbim de cât de mici şi de tâmpiţei eram (eu, în orice caz, cam aşa eram), iar dacă, cu ocazia asta, putem primi şi-un premiu, cu atât mai bine! :D

Din păcate, poza clasică cu harta în spate din prima zi de şcoală s-a pierdut la “partaj”, iar ex nu doreşte să mi-o înapoieze aşa că tre’ să răscolesc prin albumele mamei şi revin dacă găsesc ceva relevant. În orice caz, aveam faţă şi apucături de copil cuminte! :))

August 19

Primul ghiozdan, prima “fiţă”

Am citit prin presă că există un program intitulat “Primul ghiozdan” şi găsesc că e o treabă tare bună, mai ales dacă e asociată şi cu niscaiva amenzi pentru părinţii care nu-şi trimit odraslele la şcoală. Fiindcă, oricum ar fi învăţământul românesc, analfabetismul e o plagă socială şi nici un copil nu ar trebui să fie condamnat la aşa ceva, cu atât mai mult de către chiar cei care i-au dat viaţă!

Dar titlul programului m-a dus instant cu gândul la primul meu ghiozdan şi povestea… lor! Fiindcă, în fapt, “primul meu ghiozdan” au fost două, după cum spune povestea.

Am fost foarte încântată de ideea de a merge la şcoală şi tot atunci, din câte mi pot aminti, a avut loc şi prima mea “fiţă” fashion. Adică mi-am dorit, da’ mult, aşa cum numai un copil poate, ghiozdan cu Albă ca Zăpada. Văzusem la un alt copil, aiurea, pe stradă, şi de atunci nimic nu mi-a putut scoate din minte dorinţa fierbinte de a avea şi eu un astfel de ghiozdan. Cu fata cea frumoasă şi cu cei şapte pitici. Atâta l-am tocat pe tata la cap încât a mers, dragul de el, vreo câteva zile cu mine ca să căutăm minunea. Prin librării, prin depozite, pe unde mai ştia şi el pe unul sau pe altul, peste tot am scormonit împreună, dar ghiozdanul de vis nu apărea nicicum, iar eu nici gând să merg cu altceva la şcoală.

Până la urmă, fiindcă 15 septembrie nu putea fi amânat după găsirea sau nu a ghiozdanului ideal pentru mine, am primit unul verde, cu doi copii care se jucau tenis. Îmi plăcuseră culoarea şi forma lui şi oricum îmi era relativ indiferent în ce puneam abecedarul atâta timp cât personajele lui Grimm nu erau acolo. Nu am amintiri neapărat plăcute din prima zi de şcoală, fiindcă am nimerit în bancă cu o fetiţă foarte grasă (eu eram tipul “scândură” pe vremea aia) care atâta s-a foit până m-a trântit din bancă. De atunci şi din pricina asta nu suport să mi se greşească numele şi să mi se spună Roxana, că aşa o chema pe fetiţă cu pricina – acum ştiţi motivul.

Peste mai puţin de două săptămâni de la această primă zi de şcoală, la prima notă, un 10, am venit acasă plină de încântare! Fireşte că a fost o fericită coincidenţă, dar acasă mă aştepta, chiar în sufragerie, mult visatul ghiozdan cu Albă ca Zăpada. Era albastru şi avea şi toată trupa veselă de pitici! Am fost convinsă, mult timp de atunci, că tata ştia ce note iau eu încă înainte să-i arăt carnetul sau să mi le treacă doamna Petcu (învăţătoarea) în catalog.

Fireşte, după asta mi-am dorit un penar chinezesc şi stilou cu cap de panda. Stiloul l-am primit tot în clasa întâi, după ce am depăşit faza bastonaşelor. Există şi acum, bine pitit de mama, alături de primul meu caiet.

Voi vă amintiţi primul vostru ghiozdan? Dar dacă ar fi să alegeţi astăzi unul, cum ar fi? Al meu ar fi, foarte sigur, cu pisici!

N-am scris cu gândul de a a leapşa, dar ar fi drăguţ, cred, că ne amintim de copilărie şi să ne imaginăm ce ghiozdan am alege azi, aşa că îi provoc pe Cristina, Chinezu (care ne poate spune şi ce se mai poartă azi), Raluxa şi pe Hoinaru să ne spună ce şi cum :)

December 14

Tu ştii să îţi scrii numele?

Tata ascultă Europa Liberă, iar mama coace ardei capia – aşa am început, la nici 7 ani, primul jurnal dintr-o serie ce avea să ţină, cu mici întreruperi, vreo douăzeci şi ceva de ani.

Ştiam să buchisesc înainte de vremea şcolii, învăţând din cărţile de istorie pe care le avea tata în bibliotecă. Mă atrăgeau ca un magnet, mi se părea că toată ştiinţa lumii stă în semnele ordonate cuprinse între copertele groase, cartonate şi, când o să citesc ce scrie acolo, o să fiu deşteaptă ca tata, fiindcă el ştia să răspundă, vezi bine, la orice întrebare şi toţi copiii ăia mari, elevii lui, ascultau de el.

Nu pot să-mi imaginez viaţa fără litere, fie că le scriu, fie că le citesc. Nu pot să-mi imaginez cum mi-ar fi funcţionat mintea dacă n-aş fi ordonat-o, cât de cât, cu algebră, geometrie sau gramatică. Nu pot să-mi imaginez cum ar fi fost viaţa mea dacă în loc să scriu acea primă propoziţie în bietul meu jurnal de la 7 ani, aş fi scris, dacă aş fi ştiut să scriu, Tată nu am, iar pe mama nu prea o interesează ce fac.

Azi am cunoscut copii care sunt în această situaţie, sau chiar mai rău, copii care, pentru părinţii lor, nu înseamnă cu mult mai mult decât un soi de animăluţ de casă. Abia mâine vă povestesc despre ei, trebuie să-mi adun un pic gândurile înainte să scriu.

Până atunci nu uitaţi să licitaţi darurile şi să vă înscrieţi la tombolă. Acum, după ce am fost la centru, chiar ştiu că orice bănuţ poate face diferenţa pentru aceşti copii.