Nu, n-am fost la Gală, nu mă mai duc la acest eveniment de prin 2006, cred, când a fost relativ plictisitor. Se poate ca de atunci să se fi schimbat lucurile, SPER că s-au schimbat, dar mai aştept să mă conving.Între timp, observ că lumea nu e aşa cum am visat, vorba cântecului, fiindcă, stimaţi cititori, în anul de graţie două mii unsprezece, la un eveniment la care participă, vorba aia, crema comunicării de pe plaiurile noastre, nu avem un hastag pe twitter. Ceea ce e de-a dreptul demn de subiect de film la Comedy Cluj!
Fiindcă eu am întrebat dacă e, fetele de la The Practice au făcut unul şi au făcut şi live twitting de pe el. Dar atât! The Practice! Deci, întreb şi eu, cum e posibil, la cel mai eveniment cu comunicatori de la noi*, nu doar că #-ul nu devine nr. 1, dar nici măcar nu există! :))
Înţeleg că FIC e aşa, mai conservator, dar mie mi se pare asta o tristă ironie. Foarte tristă şi foarte ironică.
Altfel, notabil că Redescoperă România a câştigat categoria la care a participat – desigur, cum s-ar fi putut altfel?! De notat şi că echipa de la Rogalsky a felicitat echipa #dinromania, desi campania poartă semnătura iLeo, la fel cum am observat şi că Gabi Lungu a felicitat, sportiv, GMP PR pentru a fi fost desemnată ca Agenţia Anului în cadrul ceremoniei. Ceea ce, fireşte, am să fac şi eu: bravo Ioana&Co, felicitări, de altfel, tuturor celer care au câştigat!
La anul, de bucurie, poate avem şi hastag oficial, că o să fie 2012! :)
* sau poate că nu e cel mai cel, fiindcă nu văd decât câteva din agenţiile de top nominalizate (sau înscrise?!)
Acum două săptămâni, aveam o discuţie referitoare la criteriile de angajare într-o agenţie de PR, comentând un anunţ publicat pe PR Wave. Pe scurt, eu spuneam că, după doi ani de exeprienţă, nu mi se pare aberant să pretinzi ca omul pe care vrei să-l angajezi să ştie ceva jurnalişti, cealaltă parte spunea că e aiurea, cum să ceri “prieteni prin presă” la un interviu?! De acord, formularea e păguboasă tare, dar eu încă sunt de părere că dacă după doi ani de PR nu ai cunoscut oameni în presă cu care să ai o relaţie (corectă, profesională), ceva nu e în regulă.
Şi uite aşa mi-a venit ideea să întreb nişte oameni care au făcut muuultă recrutare în PR, conduc agenţii importante din România şi ştiu foarte bine cum trebuie să fie şi ce trebuie să ştie un potenţial candidat. Astfel, am publicat opt articole pe această temă (le găsiţi aici) iar azi îl public pe al nouălea şi (aproape!) ultimul.
Pe fugă, cu multe proiecte pending, a apucat să-mi spună câteva vorbe despre acest subiect şi Tereza Tranaka, Managing Partner la Oxygen PR. De ce oxygen? Pentru că, spune echipa de acolo, comunicarea este pentru companii la fel de importantă ca oxigenul pentru oameni, şi n-aş putea, zău!, să fiu mai mult de acord cu ceva!
Începând cu 2010, când a creat compania, Tereza și-a format la Oxygen o echipă talentată şi dinamică, şi ştiu asta fiindcă am lucrat cu fetele de acolo. Are experienţă de 11 ani ca manager de comunicare în diferite companii multinaționale şi, de asemenea, a fost manager al unor agenții de PR, atât în România cât si în SUA, acolo unde, de altfel, a şi studiat. Pe lângă meseria de relaţionist, e pasionată de ciclism şi de astronomie.
În opinia Terezei, experienţa practică este la fel de valorasă, ba chiar, uneori, mai valoroasă, decât cunoştinţele academice şi admiră oamenii cu curaj, ambiţie, integritate şi spirit antreprenorial. Cât despre recrutare… iată ce mi-a spus:
Am vazut seria de interviuri si pareri ale colegilor de breasla… cam toti vrem acelasi lucru, e ca si în cazul barbatului perfect. Dar el nu exista. La fel si in cazul angajatului perfect pentru firma de PR, care sa aiba de toate: entuziast, creativ, inovativ, profesionist, organizat si cu unghiile taiate :)
Ceea ce cautam noi in PR nu e nimic diferit de ceea ce cauta o multinationala in departamentul de comunicare: in primul rand, vrem oameni care sa gandeasca! Experienta se capata, lucrurile se invata… insa cu doza de IQ (si EQ) e mai greu.
Aşadar, şi la Oxygen se caută, când se caută, persoane care mai degrabă să se încadreze într-un set predefinit de valori decât să ştie foarte mult PR (nu că asta n-ar fi important!). Probabil asta este cea mai mare provocare pentru şefii de agenţii de relaţii publice însă, la ce se vede prin piaţă, e un pariu pe care agenţiile importante de la noi par să-l câştige.
Voi reveni mâine luni cu un ultim articol din această serie, o seamă de concluzii care sper să fie folositoare oricui doreşte să intre în această industrie. Uşor nu e, dacă vrei să faci lucrurile temeinic dar, socotind că au trecut 10 ani de când fac această meserie, cutez a spune că ştiu ce spun când afirm că e frumos!
La mine acasă nu prea se prepară desert, fiindcă domnul Sony nu găteşte, iar eu nu prea sunt mare amatoare de dulciuri. Din când în când, prin weekenduri, mai comit câte o cremă de zahăr ars şi, de obicei de ziua lui tata, câte un tort, dar probabil că aceste rare ocazii pot fi numărate, anual, pe degetele de la o singură mână.
Şi cum anul ăsta weekendurile au fost petrecute mai mult pe coclauri decât acasă, am primit cu bucurie invitaţia Borţun Olteanu de a prepara, aseară, brioşe, fiincă-s bune şi pufoase şi fiindcă oricum nu ştiam să fac. Evenimentul a avut loc la Violeta’s şi e legat de prezenţa, pe piaţa românească, a celui mai vechi şi cel mai vândut brand de unt din lume, Lurpak.
Special la acest unt e faptul că un kilogram de obţine din nu mai puţin de 20 litri de lapte şi că are o umiditate foarte foarte mică, ceea ce îl face ideal pentru gătit. La noi pe piaţă îl găsiţi în trei dintre formele sale: nesărat, sărat şi tartinabil. De la mama lui sunt vreo 10 feluri dintre care una cu usturoi pisat, cred că demenţial! Întrucât sunt la dietă, deşi am primit câte un pachet din fiecare variantă, nu-l pot încerca, oricât mi-ar plăcea, dar vă cred pe cuvânt dacă-mi spuneţi voi că e bun. Eu cred că e bun, că nu degeaba e cel mai vândut şi foarte recomandat de bucătari renumiţi în toată lumea.
Revenind la brioşe, reţeta e uluitor de simplă, nici mie nu mi-a venit să cred, după cum urmează: ceva mai mult de jumătate de pachet de unt Lurpac, amestecat cu vreo trei sferturi de pahar de zahăr. Se amestecă până se omogenizează, urmează, apoi, două ouă, întregi, puse unul câte unul, după care vine surpriza! Poţi, desigur, să pui lapte sau smântână dulce, dar lucrurile merg perfect şi cu ceva mai mult de jumătate de pahar de suc de portocale, ceea ce am şi executat în reţeta noastră!
După asta urmează ingredientele speciale, care sunt, după gust şi imaginaţia fiecăruia, fructe confiate, caise, stafide, smochine, nucă, fustic, mac, susan, cocos, cacao, scorţişoară, ciocolată, coajă de lămâie ori portocală, polen, deci cam orice vă face cu ochiul. Eu am pus stafide, polen şi nuci. După asta se adaugă făina, vreo două pahare, în aşa fel încât aluatul rezultat să rămâna moale, dar să nu curgă. La final, nu uitaţi de praful de copt, căci fără el pălăria de brioşă n-are nici o şansă să se ridice deasupra formei. De asemenea, e de dorit să nu amestecaţi aluatul în exces, altfel forma aia neregulată faimoasă la brioşe o să vă iasă prea… regulată!
Cu o lingură de metal, vă autoserviţi din aluat şi puneţi frumos în formele de brioşă şi vă opriţi cam la un centimetru de marginea formei. Nu trebuie să nivelaţi, dar dacă aveţi timp, chef şi răbdare, puteţi orna brioşele cu ce vă place, după caz. Dulcele stă la cuptor la foc măricel vreo 5 minute, apoi la foc mediu trecute fix încă vreo 10-15 minute. Sunt făcute atuncă când pălăria începe să crape pe ici, pe colo, ca să vestească desertul.
Simplu, repede şi bun! Am gătit şase brioşe frumuşele şi am mai participat, cu partea mea de aluat rămas, şi la o tartă pe care am ornat-o cu un smiley face din mac şi care cred că a ieşit bună şi ea, doar că eu am plecat şi-am lăsat-o la cuptor. Campioană la brioşe a ieşit Anca.
Deşi dietă, nu m-am abţinut să nu încerc una, hai, două! Pe restul le-a mâncat domnul P. şi să dea naiba să zică ceva de rău de ele c’altădată nu mai primeşte!
Iată şi o reclamă la untul cu pricina, mie mi-a plăcut foarte foarte tare cum e făcută:
