Când am primit Sanctus de la Editura All, am pufnit întrucâtva superior cu gândul la tristul cod al lui Da Vinci scris de Dan Brown, carte care mi s-a părut muuuuult prea comercială, lipsită de substanţă şi de veleităţi scriitoriceşti. Fiindcă e scrisă fără patimă şi fără drag de cititor însă cu gândul la drepturile ecranizării, probabil.

Am zâmbit, de asemenea, ironic, când am găsit în carte un cartonaş perforat, de pus pe clanţă în afara uşii, pe care scria “Nu mă deranja. Citesc Sanctus” – să mă ierţi, Loredana, pentru aroganţă! Dar când am terminat cartea, aş fi vrut să pun semnul pe o uşă iar domnul Sony să fi ştiut să citească şi să nu mă bârâie la cap în timp ce eu savuram romanul lui Simon Toyne.

Mi-a plăcut foarte mult, în primul rând pentru că e bine scrisă, documentată, are ritm iar personajele evoluează de-a lungul cărţii, ceea ce, de obicei, nu prea se întâmplă în cărţile de acţiune deoarce caracterele par a nu fi deloc afectate de acţiunea prin care îi pune autorul să treacă.

Sanctus, în caz că mai e cineva care nu ştie, e prima parte a unei trilogii ce tratează un subiect vechi de când lumea, respectiv fundamentele religiei creştine, lucrurile în care societatea ne educă să credem. Totuşi, e departe de a fi un roman istoric, nicidecum, e un roman de acţiune, cu acţiune. În engleză i-ar zice thriller, cred, dar prefer să nu folosesc termenul, fiindcă ar fi “de groază”, şi nu e cazul aici.

Pentru cartea asta mi-am luat o zi liberă în mijlocul săptămânii, iar pentru că e atât de bine scrisă (fiindcă la o carte nu e vorba doar de subiect ci şi de firul narativ, de vorbe şi, nu în ultimul rând, de traducere!), m-am abţinut – cu greu, ce-i drept! – să nu trişez şi să nu mă uit la finele cărţii pentru a-i descoperi cheia.

Acţiunea se petrece în Ruina, un oraş vechi din Turcia, legat de multe civilizaţii, un oraş creat în jurul unui munte ce adăpăsteşte Citadela şi loc de pelerinaj pentru mii şi mii de turişti. În Citadela funcţionează, de când lumea, un ordin religios, Sanctus, protectorul textului original al Bibliei şi al Sacrementului. Nimeni nu intră şi nu iese din Citadelă, nu poate fi vizitată, iar secretul ei e bine păzit… până într-o zi, când sinuciderea, publică, a unuia dintre călugări porneşte acţiunea cărţii.

Samuel, călugărul, moare, aşadar, în condiţii misterioase. Cei din Citatelă se luptă să-şi apere secretul cu orice preţ, dar sora lui Samuel, Liv, vrea să ştie ce s-a întâmplat cu adevărat fratelui ei şi porneşte pe urmele mesajului trimis de acesta după moartea sa.

Ce descoperă Liv vă las pe voi să descoperiţi fiindcă Editura All mi-a dat pentru voi un volum Sanctus cu autograful autorului pe care vă invit să-l câştigaţi. Pentru asta, vreau de la voi o recomandare de carte din Strada Ficţiunii. Cu motivaţie cu tot! Şi promit să iau cartea, s-o citesc şi s-o recenzez, aşa cum am mai făcut aici. Fiindcă cititul, se ştie, e obicei sănătos!

Şi ca să avem şi cireasă pe tort, mâine public un interviu cu Simon Toyne, autorul, pe care am avut plăcerea să- cunosc şi să-l iau la întrebări vinerea ce tocmai a trecut. Odată cu interviul, aflăm şi cine a câştigat.  Deal?

De când mă ştiu am fost o persoană cu o sensibilitate olfactivă aparte şi sunt şi acum mirosuri pe care le asociez cu anumite stări, oameni, momente sau gusturi. De pildă, un anumit parfum for men poate echivala cu un sprint de câteva sute de metri fiindcă ambele au acelaşi efect de moment: îmi accelerează pulsul şi îmi taie respiraţia. Iar cartea lui Suskind şi ecranizarea ei se află în topul preferinţelor personale.

Mai mult, felul în care miroase cineva mă conduce – vreau, nu vreau – să-mi întregesc o primă impresie despre persoana respectivă şi aproape că mă jenam în sinea mea de aşa prejudecată… chimică şi chiar un pic snoabă, însă am aflat că, de fapt, nu e chiar o prejudecată.

Aşa cum v-am spus, pe blogul meu, campania “Obiceiuri sănătoase de la Activia” îşi propune să vă aducă  informaţii inedite şi utile ce ţin de minte, inimă şi literatură. În acest context, dar şi pentru că mă pasionează subiectul şi niciodată nu ai învăţat prea multe, sâmbătă am fost la conferinţa despre parfumuri organizată de Fundaţia “Calea Victoriei”. Aşa am aflat că totul a început cu diverse soluţii de parfumare a locurilor antice de rugăciune pentru a induce o stare de linişte, în special prin arderea unor răşini, scoarţă ori amestecuri florale.

Istoria unei emoţii

De altfel, toate civilizaţiile antice au încercat să păstreze cât mai mult aromele din jur, iar în secolul al IX-lea apare şi o lucrare cu peste 100 de metode de preparare a parfumurilor. Totuşi abia în secolul al XI-lea, medicul şi filosoful arab Avicenna descoperă metoda distilării, cea care se foloseşte chiar şi azi… în cazul parfumurilor naturale.

Sigur că nici Europa nu avea să rămână indiferentă la parfumuri cu atâtea curţi regale, filfizoni şi demoazele. În Franţa, în special, industria parfumeriei înfloreşte şi face profituri importante, iar Revoluţia din 1789 nu reuşeşte să oprească această modă a parfumurilor decât vremelnic. De altfel, ca fapt divers, a existat chiar şi un parfum numit Guillotine!

Din secolul al XIX-lea, industria s-a dezvoltat atât de mult şi atât de repede şi au apărut atât de multe parfumerii celebre, încât mi-ar trebui un post pentru fiecare dintre ele, aşa că vom “sări” direct la partea care confirmă “prejudecata” de care scriam mai devreme, şi anume legătura între personalitatea cuiva şi parfumul pe care îl poartă.

Chimia unei emoţii: cum să-ţi alegi parfumul

În speţă, cu cât te cunoşti mai bine, cu atât poţi alege un parfum care să te completeze şi care să prelungească… “starea de tine” în percepţia celorlalţi. Sigur, cu marketingul agresiv făcut de industrie, e greu să alegi. Sunt mii şi mii de parfumuri, apar câteva în fiecare zi, e o fugă nesfârşită după client şi e greu să rezişti tentaţiei de a fi perceput aşa cum îţi promit marketerii. Totuşi, nu cumpăraţi parfumuri care promit, ci parfumul care vă place vouă şi, foarte important!, cel care se potriveşte cu mirosul vostru natural şi cu PH-ul pielii voastre.

Ţineţi cont, de asemenea, de starea pe care o aveţi când încercaţi un parfum fiindcă trăirile emoţionale ne influenţează PH-ul şi, în consecinţă, felul în care miroase dar şi felul în care percepem un parfum. Nu încercaţi parfumurile altfel decât pe piele, la încheietura mâinii, preferabil, şi nu încercaţi mai mult de două în acelaşi timp. Nu frecaţi locul ci pur şi simplu lăsaţi-l să respire şi nu mirosiţi imediat ci peste 20-30 de minute.

Un alt secret: dacă nu persistă pe pielea voastră măcar câteva ore (cu cât mai multe, cu atât mai bine!), înseamnă că nu e potrivit pentru voi. Şi, pentru că vorbim de obiceiuri sănătoase, insist să vă spun că, şi în ceea ce priveşte parfumul, less is more: dacă e bun şi se potriveşte cu voi, persistă fără să vă daţi cu o jumătate de sticlă de fiecare dată! :)

Eu folosesc, de peste 15 ani, Magie Noire. Il iubesc, ma reprezintă, mi se potriveşte. Îl “traduc”, din când în când, cu Bulgari ori alte parfumuri de la Lancome şi, din când în când, Fahrenheit deşi, da, ştiu, e de domni. Totuşi, MN rămâne amprenta mea olfactivă. Preferatul vostru care e?

(o să mai scriu pe tema asta, apropo, există nişte studii foarte interesante)