Time ne anunţă în seara asta despre un caz legal ce stabileşte un precedent cel puţin periculos în zona de blogging. E drept, în State, mai precis în Oregon, dar chiar şi aşa măcar o sprânceană tot merită ridicată şi de aici, de peste ocean.

Chrystal Cox, o bloggeriţă de investigaţii, după cum singură se defineşte, a pierdut procesul de calomnie intentat împotriva ei de către grupul financiar Obsidian ca urmare a unor articole despre acest grup şi despre co-fondatorul său, şi pentru obsidianfinancesucks.com, care aparţine aceleaişi Cox.

Cox a pretins că informaţiile despre Obsidian provin de la o sursă pe care a refuzat să o facă publică, invocând, la tribunal, The Shield’s Law, care permite jurnaliştilor să-şi protejeje sursele.

(foto)

Judecătorul, însă, a zis ceva de genul “Nu merge cu legea de care zici matale, Mrs. Cox, că aia e pentru jurnalişti, iar tu, bloggeriţo, nu eşti aşa ceva!”, şi apoi a lovit implacabil cu ciocănelul. Obsidian a dat-o în judecată pe bloggeriţă cerând 10 milioane daune iar suma finală pe care Cox ar trebui s-o plătească drept daune a fost stabilită la 2,5 milioane. Bloggeriţa a anunţat deja că va face apel.

Motivele pentru care judecătorul a respins referirea la Shield’s Law sunt după cum urmeză: Chrystal Cox nu are studii de jurnalism, nu are nici o afiliere cu vreo formă tradiţională de media, aşadar nu este jurnalistă şi, în consecinţă, nu primeşte protecţie pentru sursele ei conform Shield’s Law.

Drept e, am citit, legea nu face nici un fel de referire la blogging, şi te întrebi dacă e o scăpare voită sau nu…

***

Vouă cum vi se pare? Sunt (toţi) bloggerii în aceeaşi oală cu jurnaliştii atunci când vine vorba de răspundere legală referitor la ce scriu, publică, difuzează?

(ref conţinut si abordare am scris cu altă ocazie)

La Biz SMS Snow Camp s-au spus şi s-au discutat foarte multe lucruri, unele pe faţă, altele la socializare, printre rânduri, cântece şi trosnetul vreascurilor de la focul de tabără. Marta & Co. au făcut un eveniment foarte reuşit, unul necesar şi pe care îl recomand insistent oricărui blogger, companie sau agenţie care vrea să crească în zona în care activează şi să înveţe lucruri despre Social Media asta. Urmează concluziile dar, înainte de asta, să punem fondul sonor potrivit:

Gramatica, bat-o vina!

Nebuloasa a adus în discuţie aspectul deteriorat din punct de vedere gramatical al unor bloguri, întrebând (mai degrabă retoric, din ce mi s-a părut mie) de ce aceste bloguri sunt, totuşi, incluse în campanii şi dacă advertiserilor nu le face mai degrabă rău asocierea cu ele.

A răspuns, mai pe larg, Andrei Roşca, şef la Spada, adică agenţie care se ocupă cu publicitatea pe bloguri, că nu e ok, dar e ok, totuşi, aducând nişte argumente care pe mine, una, nu mă conving foarte tare: OTV-izarea şi românii mai puţin educaţi care citesc şi ei bloguri şi n-au o problemă cu respectarea – sau nu! – a regulilor gramaticale, dar şi calitatea per se a conţinutului.

Apropo şi de ce zicea Adi Hădean, cred că atenţia pe care o pretindem şi o primim, impune, în primul rând, o doză semnificativă de respect faţă de cei care te citesc, iar asta implică, fără discuţie, să dai, pe blog, cât poţi de mult, să cauţi să te îmbunătăţeşti constant şi, da, să scrii CORECT! Nu toată lumea are talent şi fler la scris, pot să fiu extrem de tolerantă la capitolul ăsta, dar regulile gramaticale sunt lege nu tocmeală! Iar asta mă duce spre următoarea concluzie:

Profesionalizarea blogărimii

Tot la Pârâul Rece s-a pus accentul pe ce trebuie să facă un blogger bun, cum trebuie să fie, cum trebuie să se îmbrace, să vorbească, să respire şi să socializeze şi mă ia râsul doar când mă gândesc că unii vorbesc despre aşa ceva în timp ce alţii dezbat (non) necesitatea respectării regulilor gramaticale.

Pe bune, admiteţi că e ilar cel puţin, e ca şi cum am face o campanie socială pentru a îmbrăca un homeless cu haine haute couture, iar cele două discursuri nu fac decât să arate, clar, că nu există un numitor comun în blogosfera noastră cea de toate zilele în ceea ce priveşte ce şi cum livrăm – că tot suntem topiţi după cuvântul ăsta! Şi mai arată ceva: blogosfera autohtonă e o mulţime de individualităţi (şi orgolii!) dar nu e o sumă. Lucrul ăsta, văzut din afară, poate arăta deplorabil deşi e parte din evoluţia pieţei şi din jocul cu o singură regulă: e loc sub soare pentru toţi.

Se vorbeşte despre profesionalizare dar nu prea mai spune nimeni nimic de pasiunea de a scrie şi, da, sunt bloguri cunoscute pe care, din ce în ce mai mult şi mai frecvent, se scrie de dragul citirii, mai degrabă decât de dragul scrierii. Ştiu că scriem pentru că vrem să fim citiţi, dar am impresia că prea mulţi uită resorturile care i-au împins să-şi facă blog în primul rând. Iar asta mă duce către următoarea concluzie.

Lumea de dincolo de monitor

Pentru cine scriem? Pentru gloria personală, pentru cititori sau pentru agenţii? Scriem de dragul de a scrie ori scriem de dragul de a fi citiţi? Recitiţi-vă articolele din ultima lună, apoi încercaţi să vă răspundeţi onest la treaba asta.

Make no mistake, în alte ţări blogosfera e Cenuşăreasa din poveste, nu Frumoasa din Pădurea Adormită care, deşi, practic, doarme toată povestea, e eroina principală, primeşte şi sărut şi happy end. În România lucrurile sunt diferite pentru că nu mai avem presă scrisă. Avem, în schimb, multe agenţii de PR care, agenţii, nu mai au cu cine organiza conferinţe de presă, fiindcă, deh, nu mai avem presă, aşa că s-au îndreptat către bloggeri.

Faptul că presa se duce în jos iar agenţiile de PR au avut încredere în ceea ce pot livra bloggerii, în termeni de conţinut şi de buzz, este o şansă şi ar trebui tratată ca atare.

Poate că unii dintre noi ne credem vedete în lumea asta, dar lumea reală e cu muuult mai mare, iar deocamdată vedetele  blogosferei nu trec testul acolo şi, atâta timp cât nu găsim echilibrul între a ne lua în serios şi a ne lua prea în serios, nici nu-l vor trece, chiar dacă îşi doresc asta! Oamenii care ar putea avea, acum, statutul ăsta şi în offline sunt de numărat pe degetele de la o mână şi aici nu includ vedetele care şi-au făcut blog şi tratează aspectul ăsta cu seriozitate, fiindcă ei nu şi-au căpătat faima din online.

La trecutu-ţi mare, care viitor?

Prin prisma jobului pe care îl am interacţionez cu mulţi oameni din variate industrii, cu mulţi PRi de companie care încă nu au încredere în bloggeri pentru că, repet, văzută din afară, lumea asta care nouă ni se arată ca un castel, pare, de fapt, ca o garsonieră confort doi. Da, şi companiile respective pierd pentru că nu intră în online, iar noi am putea adăuga plus valoare sub forma unui stil personal de a livra informaţia lor către public, dar chiar şi aşa…

Ieşiţi pe stradă, faceţi un sondaj. Câţi dintre cei care vă răspund că au acces la internet citesc şi pot nominaliza nişte bloguri? Ştiu că unii au mii de unici, respect asta, dar nu (doar) ei sunt blogosfera şi cred că ar trebui să-şi facă, da, şi ei!, probleme cu felul în care suntem percepuţi, ca ansamblu, fiindcă dacă cititorii îşi pierd încrederea în ceea ce oferim, toată lumea are de pierdut.

Partea bună e că lucrul ăsta se aplică şi invers, respectiv dacă toată lumea este preocupată de ceea ce livrăm către public, atunci toată lumea creşte, în ansamblu. Şi nu e vorba doar de percepţia publicului asupra blogosferei cât şi de bani. Cu alte cuvinte, acum mănâncă aproximativ 100 dintr-un tort de 10 kilograme. Dacă imaginea pe care o are publicul şi, implicit spenderii, s-ar modifica în bine, poate că am fi 200 de oameni care ar mânca câte o felie dintr-un tort de 30 de kilograme.

Asta înseamnă o felie mai mare pentru toată lumea, dar condiţia e să facem un efort comun, poate chiar o campanie în blogosferă pentru profesionalizarea blogosferei şi pentru a comunica publicului, agenţiilor şi clienţilor că putem. Mai mult, mai bine. Atunci vor fi şi bani. Mai mulţi, mai la timp.

De final, tot asta, poate acum sună altfel :)

PS lista completă a articolelor despre Biz SMS Snow Camp e la Cristi Manafu.

Aseară am fost în platou la Vocea României, pentru a experimenta la faţa locului emoţiile celor implicaţi în acest spectacol de televiziune.

Platoul e la studiourile MediaPro din Buftea, unde securitatea strictă te face să aştepţi un pic la poartă. Chiar şi aşa, publicul prezent în gradene era entuziasmat de prezenţa-i acolo, de apropierea de vedetele emisiunii, de experienţa live trăită de partea cealaltă a micului ecran. În plus, Pro-ul are un super coordonator de public, un actor, Cristi Rotaru pe numele lui. Înainte de începerea show-ului, Cristi s-a urcat pe scenă şi a vorbit cu publicul, un discurs de doar câteva minute în care a spus că show-ul e despre, cu şi pentru public, care i-a făcut pe cei prezenţi să reacţioneze la unison, dar şi să se simtă importanţi. Mi-a plăcut foarte mult felul în care i-a energizat şi motivat.

Şi… a început show-ul, cu Horia Brenciu înconjurat de echipa lui. Din culise, înainte să înceapă emisiunea, Horia zâmbea prietenos tuturor, afabil, dar dincolo de zâmbet se simţea concentrarea artistului de dinainte de intrarea în scenă. Zâmbea, dar zâmbetul era.. serios!

Nu am avut favoriţi înainte să înceapă emisiunea, îmi dau seama că toţi concurenţii au voce şi prezenţă scenică şi au evoluat, fiecare, foarte mult de când a început Vocea României, fiindcă maşinăria Pro ştie perfect cum să (re)inventeze oamenii.

Dacă v-aţi uitat la emisiune nu are sens sa reiau competiţia iar dacă nu, puteţi revedea un Best of aici cu mai multe explicaţii despre culisele fiecărui moment decât v-aş putea da eu, fiindcă noi nu am avut acces în backstage în timpul show-ului. Totuşi, am apucat să schimb câteva vorbe cu Anthony Icuagu într-una din pauze şi să-i spun că-mi place foarte tare cum i-a ieşit videoclipul NonStop al celor de la Taxi (dada, el l-a regizat!) şi să-l felicit de s-a fâstâcit! :)

De altfel, Anthony a fost unul dintre favoriţii mei aseară, dimpreună cu Irina care a cântat o piesă a Mihaelei Runceanu de mi s-au ridicat firele alea mici de la ceafă, şi Max, care a cântat Feel She’s The One a lui Robbie Wiliams, unul dintre artiştii mei favoriţi forever and ever! De altfel, am şi votat pentru ei!

În pauza mare, cea în care voi, cei de acasă, aţi văzut ştirile, am stat un pic la poveşti despre muzică şi despre show cu două doamne care reprezintă o importantă casă de discuri (importantă!), cu un om de radio şi cu… Mihai Petre, care venea de la Premiile TV Mania unde primise, în numele lui Horia Brenciu, trofeul pentru cea mai îndrăgită vedetă şi făcuse drumul până la Buftea pentru asta. De altfel, lui Mihai Petre i-am fost prezentată ca blogger, ceea ce a fost întrucâtva funny, deşi fix în calitatea asta eram acolo aseară. Mi-a plăcut, însă, reacţia lui Mihai Petre, care a zis, parcă cu un soi de regret, că admiră de la distanţă fenomenul, spre deosebire de colegul lui, Andi, care e foarte into it şi dă mesaje pe twitter toată ziua :)

Tot în pauză am discutat cu nişte doamne care se îngrijesc de bunul mers al lucrurilor prin culise pe care le-am întrebat, la cafea, dacă au favoriţi. După o scurtă ezitare, mi-au spus că din punct de vedere artistic nu prea, dar “Irina, mamă, cum să n-o iubeşti, că toată ziua e cu mulţumesc în sus şi în jos! Tare bun copil, tare bun!”

A, da! Să nu uit! Loredana şi Moga au repetat şi ei momentul cu duelul, ca să fie siguri că sună brici (a sunat!) şi mi-a plăcut teribil de Pavel Bartoş, se vede că e un entertainer desăvârşit fiindcă înainte de fiecare intervenţie pentru prezentarea următorului concurent repeta în surdină ba mimica, ba pozele, ba câteva cuvinte şi, în momentele libere distra publicul din preajma lui cu poante. Tot ca să ne amuze pe noi, când intro-ul lui a fost decalat cu 20 de secunde, a rămas în poza iniţială, cu mâna întinsă şi zâmbetul pe faţă, ca o statuie, toate cele 20 de secunde. Şi nici n-am mai intrat, spre hazul nostru!

Roxana Ionescu arată super bine şi, fără să fiu rea, deşi probabil aşa o să sune, cred că ăsta e şi rolul ei acolo. Nu ştiu dacă poate sau nu mai mult, dar propoziţiile scurte pe care le are de rostit pentru prezentarea concurenţilor nu prea o ajută să scape de porecla consacrată, Mama Natură. De arătat, însă, arată senzaţional şi mi-a plăcut mult şi outfit-ul ei de aseară. Apropo de asta, cea care se ocupă de costume, de la concurenţi şi până la dansatori, este stilista Eniko Szanto, aceeaşi care lucrează şi costumele de la Dansez pentru tine şi, cu excepţia lui Marcel, toate au fost super reuşite!

Dar Marcel a plecat acasă şi la fel şi Robert, pe drept cuvânt! Cum ziceam şi aseară, pe Twitter, “I’ll make love to you” trebuie să fie nu doar corect cântat ci şi interpretat în aşa manieră încât să… convingă o femeie! Din momentul telenovelistic al serii, pricep că a convins-o pe Cristina, o fostă concurentă, pe mine şi pe restul publicului din sală, însă, nu!

Una peste alta, Vocea României este mai mult decât o emisiune, este un spectacol în toată regula, aşa cum (numai) Pro-ul ştie să facă iar experienţa din platou aduce încă şi mai multă emoţie decât simpla urmărire la TV. Următoarea ediţie este vineri, pe 9 decembrie. Vizionare plăcută!

PS Cel mai probabil, marţea viitoare voi fi iar acolo. Spuneţi-mi ce v-ar plăcea să ştiţi şi promit să revin cu cât mai multe răspunsuri!