Într-un sondaj realizat de WINMR la nivel mondial, România ocupă ultimul lor în topul fericirii, alături de state ca Palestina sau Georgia. Dincolo de faptul că fericirea e o noţiune mai mult decât relativă, sondajul nici nu a presupus vreun studiu ci doar întrebarea “Sunteţi fericit/ă?” cu variantele DA, NU, Nu ştiu/Nu răspund.

Cam aşa:

Să fie, oare, românii cei mai nefericiţi de pe lumea asta?! Cel mai probabil, NU, altfel ar trebui să mergem pe stradă ferindu-ne tot timpul de cei care se aruncă de la balcoane şi am dezvolta nişte depresii care ne-ar împiedica să… orice!

Credem, noi, despre noi, că suntem foarte nefericiţi, însă? DA! Fără nici un dubiu, avem gena plânsului de milă în ADN-ul naţional, iar mass-media se străduieşte, pe cât se poate, îmi pare, să accentueze această stare. De ce spun asta? Pentru că ieri şi azi m-am uitat la cele două principale televiziuni de ştiri şi singurele “ştiri” pozitive pe care le-am văzut au fost fix trei, şi anume: români care câştigă 14.000 de euro pe lună (câţiva, şi nu în România), românca aia care a trecut de preselecţii la Vocea României, varianta din Germania şi numirea unui cardinal român la Vatican. Atât!

În rest, am văzut aşa:

– scumpiri, corupţie, crime şi alte ghiduşii penale,

– un primar care n-a primit fonduri pentru canalizare dar a primit vreo 200.000 de euro ca să facă un parc. La sat! Parc! OK? Cine comenta ştirea asta? Lavinia Şandru şi un deputat sau senator “rătăcit” pe’acolo. Pafarişti amandoi.

– muuult live de la înmormântarea unui minoritar din Bărbuleşti, o ţigănie sinistră, şi la propriu şi la figurat, cu un tir mortuar şi lăutari alături de sicriu,

– eliberarea din închisoare a unui profesor acuzat de viol,

– eliberarea unei beizadele, fiu de bancher, care a produs un accident soldat cu doi morţi şi trei răniţi, pentru că s-a urcat băut în BMW-ul lui de fiţe, un X5, un incendiu,

– accidentul lui Mircea Lucescu (rar mi-a fost dat să asist, la Realitatea, la atâta părerism ca în acest caz, jurnalista din studio a fost deplorabilă),

– un nene bătut de poliţişti până a murit,

– o starleţică mulatră care s-a pârlit de la nişte proceduri menite s-o slăbească şi să-i reducă vergeturile,

– un braconier împuşcat în gât (sau poate asta e o ştire pozitivă, totuşi?),

– o puşcăriaşă care a rămas gravidă, o turistă care a fost violată şi, colac peste pupăză, acest clip de maxim interes naţional:

La toate astea se adaugă faptul că n-o ducem prea bine din punct de vedere economic, iar in parlamentul României se discută doar legi teribil de importante precum scoaterea în afara legii a fluturaşilor care fac reclamă la saloanele de masaj erotic.

Şi atunci, dacă ăsta e peisajul prezentat de mass-media, fără excepţie, cum naiba să fim fericiţi?! Doar cu aghiazmă îmbuteliată?!

PS în general nu mă uit la TV de ştiri, dar am suportat aceste două zile ca să văd dacă mi se confirmă teoria. Se.

Multă lume a venit aseară la avanpremiera Happy Feet 2 de la Cinema City, sala IMAX (thx, tiza mea de la Oxygen!), să vadă continuarea muzicalului animat cu pinguini dansatori.  Nu-mi mai aduc aminte mare lucuru din prima parte, dar aveam chef de distracţie şi, de ce nu?, să-i revăd pe bloggerii bucureşteni – ghiciţi subiectul discutat înainte să înceapă filmul! :D

Happy Feet 2 e un film haios, iar Erik, copilul Gloriei (Pink) şi al lui Mumble (Elijah Wood), e “chick magnet”: super, ultra, mega drăgălaş, chiar dacă e băiat şi are voce de fetiţă.

Erik nu prea ştie să danseze şi nici nu pricepe foarte clar de ce ar face asta, dar nici care e scopul lui în viaţă, aşa că, alături de alţi doi pui de pinguin imperial – Boadicia şi Atticus – şi unchiul Ramon pleacă spre Adélie-Land, acolo unde-i întâlnesc pe primarul Lovelace şi pe pinguinul zburător Sven, care devine eroul micului Erik.

Urmează o serie de peripeţii cu morală, menite să-i înveţe pe micii spectatori că e frumos să ajuţi elefanţii de mare aflaţi la ananghie, indiferent de riscuri, că lucrul în echipă e  singurul care poate salva situaţia, că skua sunt nişte mini-vulturi răutăcioşi care ar hali pinguini (deşi în realitate n-au tupeu să-i atace) şi că încălzirea globală afectează ecosistemul pinguinesc. Şi, desigur, că pinguinii sunt mari dansatori şi cântăreţi.

N-am priceput melanjul muzical, de la operă la Papa Oom Mow Mow şi de la Queen la Dragostea din tei, dar cred că misiunea responsabililor de coloana sonoră a fost “cu de toate”, ca la shaorma, să fie câte ceva pe placul fiecăruia.

Totuşi, imnul de amor filial al lui Erik pentru Mumble a fost cam mult, serios. În schimb, am apreciat apariţia celor doi krilli, Bill şi Will, un fel de creveţi, care se rup de bancul lor pentru a porni o viaţă pe cont propriu şi reprezintă echivalentul lui Scrat din Ice Age.

Filmul se vede bine 3D la IMAX, iar la sfărşit, ca bonus, spre sală s-au năpustit o mulţime de bule pline cu aer pe care le-am “spart” cu degetul. Very funnee, cum ar zice Sven. Ce m-a distrat e că la final, după film, toţi copiii tropăiau ca Mumble, deci lor sigur le-a plăcut.

Ceea ce vă doresc şi vouă!