După cum ştiţi, la finele anului trecut am adus în discuţie pregătirea pe care o fac studenţii la Jurnalism şi Relaţii publice pentru meseria pe care urmează, ulterior, să o practice, şi am făcut asta pentru că o tânără PR/jurnalistă mi-a spus că ea a învăţat în facultate că rolul omului de PR este de a plăti  pentru articole. Da, chiar aşa mi-a zis, ridicându-mi considerabil tensiunea, cu toate că de obicei e mică!

Deşi ştiu că sunt şi PRi remarcabili în ţara romînească – departe de mine ideea de a nega acest lucru – îmi pare, totuşi, că absolvenţii de şcoli româneşti sunt din ce în ce mai puţin pregătiţi pentru a practica meseriile pe care şi le aleg. Ieri am citit un articol despre tinerii avocaţi care-şi caută job şi care, dincolo de greşelile nepermise pe care le fac în scrisorile de intenţie şi/sau CV-uri, nu ştiu lucruri “basic” despre unele instituţii şi rolul acestora:

Este atât de deprimant să mă întâlnesc cu tineri care au reuşit să fie admişi la examenul de primire în profesie, care se văd peste ani lucrând în bănci, instituţii financiare, multinaţionale, instanţe etc şi care nu ştiu la ce folosesc şi ce fac Curtea Constituţională, Avocatul Poporului sau Consiliul Concurenţei, Banca Naţională a României şi alte autorităţi de supraveghere similare acesteia – iar acestea nu sunt decât vreo câteva exemple, alese la întâmplare – întreg articolul, intitulat “Junimea avocăţească”, se găseşte aici şi vă recomand să-l citiţi, e de râsu’-plânsu’.

Stoluri de absolvenţi ies de pe băncile diferitelor facultăţi, cu gândul că iau economia de piaţă în piept. Toate PRistele se visează şefe de agenţie, toate jurnalistele se visează Andreea Esca sau CTP (un text delicios despre asta la Vlad Petreanu), despre medici a scris Arhi aici, iar avocaţii… probabil că modelul lor e legat de arhitectura ce se găseşte pe bancnota de 500 de euro. Nu spun că nu se poate, se poate!, dar multă, foarte multă muncă până se ajunge acolo.

Mulţi, prea mulţi absolvenţi de şcoli superioare, ignoră orice etică în profesia aleasă. Eu înţeleg că media promovează nonvalori şi easy money şi că meseria e brăţară de aur, dar oricare dintre joburile astea vin la pachet cu responsabilităţi importante iar greşelile pe care le pot face “profesioniştii” pot costa bani serioşi şi, în unele cazuri, chiar vieţi!

Şi nu pot decât să mă întreb dacă e vorba de câteva uscături într-o pădure sau toată pădurea e uscată şi-or mai fi rămas, doar pe ici, pe colo, câţiva arbori tineri cu sevă preţioasă în ei?!

Când eram copil, The Muppets Show era difuzat (în reluare) de TVR în fiecare sâmbătă pe la ora amiezii. Orice activităţi erau întrerupte şi toată familia urmărea aventurile păpuşilor şi pe cele ale invitaţilor lor dintre care îi aminesc pe Harry Belafonte, Shirley Bassey, Elton John, Diana Ross, Brooke Shields, Alice Cooper sau Steve Martin. Nimeni nu refuza invitaţia păpuşilor Muppets pentru că show-ul lor rupea audienţele.

Cu aceste amintiri şi cu nerăbdare m-am dus aseară la Cinema City în Sun Plaza pentru a urmări din nou aventurile păpuşilor, de data aceasta pe marele ecran. Aş fi vrut să vă spun că, la fel ca în copilărie, am fost sedusă, că am urmărit cu sufletul la gură aventurile lui Kermit & Co., că am râs şi aplaudat replicile celor doi moşulici simpatici, Statler şi Waldorf, şi câte şi mai câte, dar nu pot. Nu pentru că păpuşile s-ar fi schimbat ci pentru că producătorii au introdus nişte personaje umane, Mary şi Gary, un cuplu fără sare şi piper, şi încă o păpuşă, pe Walter, care, nu se ştie prin ce minune medicală, e fratele geamăn cu Gary. Gary, apropo, e interpretat de Jason Segel, yuk!

Se cântă muuuult prea mult pentru gustul meu, iar cântecele sunt de-a dreptul cretine, gen Ce frumoasă e viaţa! sau “Oare sunt o păpuşă sau un bărbat?”, şi ar fi ok dacă ar cânta păpuşile, dar nu! Cântă oamenii. Enervant! Totuşi, m-am bucurat când am revăzut genericul binecunoscut (încă mai ştiu cuvintele!)

N-a lipsit nici faimosul mana mana, chiar la final, dar şi ăla a fost întrucâtva stricat de intervenţia umană şi n-a sunat chiar ca-n varianta originală:

Deci nu, filmul nu m-a dat pe spate deşi cred că nostalgia anilor copilăriei era o premisă destul de bună. Mă întreb care e publicul ţintă, totuşi, în condiţiile în care copiii de azi nu au crescut cu Muppets, iar copiii de ieri vor afla destul de repede că filmul nu e chiar cea mai fericită continuare a poveştii păpuşilor iubite. Cu toate astea, studiourile Disney au făcut uz de toate şmecheriile de marketing pentru a promova filmul şi, cu un buget de 45 de milioane de dolari, au deja încasări duble!

Şi mai mişto e că firme celebre au creat produse speciale pentru a marca apariţia filmului. Astfel, Adidas are o colecţie specială de pantofi sport, OPI are un set de vreo 15 lacuri de unghii inspirate de personajele păpuşi, există cosmetice MAC by Miss Piggy, nOir are o colecţie de ijuterii din aur, perle şi pietre semipreţioase, iHome are, de asemenea, produse branduite cu Kermit, iar creatorul de pantofi Jeromme Rousseau a propus o pereche de pumps Miss Piggy style, încălţări al căror preţ sare de 550 de dolari.

Există, fireşte şi un app pentru iPhone, iar Google a avut, în septembrie anul trecut, un doodle special, animat, dedicat păpuşilor Muppets. De asemenea, s-au pregătit nenumărate parodii a la Muppets pentru filmele cu mare succes la public lansate anul trecut: Green Hornet,  Puss in Boots, Twilight Saga, The Hangover, The Girl with the Dragon Tatoo sau Piraţii din Caraibe.

şi filmuleţe speciale cu principalele personaje păpuşi pentru a promova pagina de facebook (care are aproape 1300000 de fani) dar şi pe a lor, cea mai populară fiind a lui Kermit. Toate astea, dimpreună cu reacţiile din social media şi încasările mă fac să cred că filmul rupe!, aşa că s-ar putea să fiu eu subiectivă când spun că nu m-a dat pe spate.

Una peste alta, filmul e urmăribil dacă puteţi găsi (alt)ceva de făcut în perioadele în care cântă oamenii. Măcar aşa, de dragul nostalgiei. Filmul intră în programul cinematografelor vineri, 13 ianuarie.