După cum ştiţi, la finele anului trecut am adus în discuţie pregătirea pe care o fac studenţii la Jurnalism şi Relaţii publice pentru meseria pe care urmează, ulterior, să o practice, şi am făcut asta pentru că o tânără PR/jurnalistă mi-a spus că ea a învăţat în facultate că rolul omului de PR este de a plăti pentru articole. Da, chiar aşa mi-a zis, ridicându-mi considerabil tensiunea, cu toate că de obicei e mică!
Deşi ştiu că sunt şi PRi remarcabili în ţara romînească – departe de mine ideea de a nega acest lucru – îmi pare, totuşi, că absolvenţii de şcoli româneşti sunt din ce în ce mai puţin pregătiţi pentru a practica meseriile pe care şi le aleg. Ieri am citit un articol despre tinerii avocaţi care-şi caută job şi care, dincolo de greşelile nepermise pe care le fac în scrisorile de intenţie şi/sau CV-uri, nu ştiu lucruri “basic” despre unele instituţii şi rolul acestora:
Este atât de deprimant să mă întâlnesc cu tineri care au reuşit să fie admişi la examenul de primire în profesie, care se văd peste ani lucrând în bănci, instituţii financiare, multinaţionale, instanţe etc şi care nu ştiu la ce folosesc şi ce fac Curtea Constituţională, Avocatul Poporului sau Consiliul Concurenţei, Banca Naţională a României şi alte autorităţi de supraveghere similare acesteia – iar acestea nu sunt decât vreo câteva exemple, alese la întâmplare – întreg articolul, intitulat “Junimea avocăţească”, se găseşte aici şi vă recomand să-l citiţi, e de râsu’-plânsu’.
Stoluri de absolvenţi ies de pe băncile diferitelor facultăţi, cu gândul că iau economia de piaţă în piept. Toate PRistele se visează şefe de agenţie, toate jurnalistele se visează Andreea Esca sau CTP (un text delicios despre asta la Vlad Petreanu), despre medici a scris Arhi aici, iar avocaţii… probabil că modelul lor e legat de arhitectura ce se găseşte pe bancnota de 500 de euro. Nu spun că nu se poate, se poate!, dar multă, foarte multă muncă până se ajunge acolo.
Mulţi, prea mulţi absolvenţi de şcoli superioare, ignoră orice etică în profesia aleasă. Eu înţeleg că media promovează nonvalori şi easy money şi că meseria e brăţară de aur, dar oricare dintre joburile astea vin la pachet cu responsabilităţi importante iar greşelile pe care le pot face “profesioniştii” pot costa bani serioşi şi, în unele cazuri, chiar vieţi!
Şi nu pot decât să mă întreb dacă e vorba de câteva uscături într-o pădure sau toată pădurea e uscată şi-or mai fi rămas, doar pe ici, pe colo, câţiva arbori tineri cu sevă preţioasă în ei?!
Of, din pacate, situatia e ingrijoratoare. In ultimii ani a trebuit sa recrutez multi oameni pentru revista. Am citit sute de CV-uri si am intervievat zeci de oameni. Multi dintre ei absolventi de FJSC, facultate pe care am terminat-o si eu acum 10 ani. E groaznic. Oamenii nu au notiuni, talent, interes, responsabilitate, nimic. Doar pofta de multi bani. Puteau foarte bine sa termine post-liceala, cred ca ar fi fost la fel de “bine” pregatiti. Vai de capul nostru. Si de capul publicului consumator de presa de orice fel.
vai de capul lor, in primul rand. dar eu tot nu pot scapa de intrebarea: cum ajung astia sa aiba diploma? cum de ii lasa profesorii sa promoveze, an de an?!
Ma gandeam la intrebarea ta din comentariul anterior. Profesorii mei din facultate, majoritatea erau in varsta, ne tranteau vreo 70 de surse bibliografice si cam atat. Si regula era sa cumperi cartile cu numele lor. La examene cereau sa le scrii din cartile lor. Erau psihologi paraleli cu totii, desi nume ce le auzi peste tot in jurul tau. Singura chestie e ca la un moment dat prin anul doi au venit doua profe pt doua cursuri noi si la partea de practica. Una dintre ele nu discuta cu cine nu stia notiunile elementare. Zicea mereu ca trebuie sa stim psihologie asa cum un matematician stie sa jongleze cu cifrele. Eu am admirat-o din prima clipa si m-am bucurat ca a venit la cursul nostru. Apoi a plecat. Examenul de licenta a fost un dezastru. Pe cat de greu a fost pe atat de multi colegi care erau in aer cu materia si cu notiunea de licentiat in psihologie si au luat examenele cu note foarte mari… si apoi se plangeau spunanad: “Domnule, mergi la un interviu, dar nimeni nu se uita ce ai terminat, ce note ai. Cum se poate?” Apoi eu am prins din prima clipa pontul ca nu intereseaza pe nimeni ce ai terminat, ci doar ceea ce stii sa faci. Ca limba romana corecta iti trebuie oriunde. Pardon, ar trebui sa fie o regula sfanta asta cu limba romana!
Asa ca eu nici acum la master nu cred ca vaaai scot din noi mari psihologi. Depinde de fiecare, dar ma enerveaza toate patachinele de la televizor, care emit mesajul clar: psihologia iti salveaza viata si toate disfunctionalitatile cu privirle la starile interioare, la psihic etc.
Psihologia nu este reteta salvarii sau a fericirii, asa cum nici avocatura nu este reteta musamalizarii ilegalitatilor!