Pe Bulevardul Gh. Duca din Bucureşti, la doi paşi de Guvern şi la alţi doi paşi de fostul sediu al Primăriei de sector, sunt numai blocuri vechi. Unele de prin anii ’30, altele mai noi, dacă pot spune aşa, având în vedere că aniversează deja vreo cinci decenii, dacă nu şi mai bine!
Tot pe Duca sunt trei dispensare, stomatologic, de adulţi şi de copii, o clinică privată, o bibliotecă publică, un CEC şi un BRD, un Gipo şi încă vreo câteva prăvălii, mai mici. Duca e cel mai scurt bulevard din Capitală şi acolo, undeva, e blocul în care am crescut.
Primele clădiri de pe partea cu soţ sunt vechi ca vremea, fostul magazin Sora, deasupa căruia se înălţa, elegant cândva, hotelul Dunărea. Acum e o ruină la geamul căruia cresc copaci (exact aşa!) şi pe care proprietarii, nişte oameni de afaceri israelieni, cer nici mai mult nici mai puţin decât 2,7 milioane. De euro.
Acum vreo două luni, colţul cu Sora şi nefericitul hotel era împrejmuit de bandă alb-roşie pe care, din loc în loc, atârnau foi pe care scria că pică tencuiala. N-a ţinut mult avertismentul, presupun că cineva avea nevoie de banda aia alb-roşie. Iar azi, asta:
Ghinion pentru bietul posesor de maşină. Dar dacă pica în capul cuiva?!
***
În fiecare an primesc o scrisoare – dare de seamă de la primarul Chiliman din care aflu ce chestii grozave s-au întâmplat în sectorul meu. Cred că în curând o să-i scriu şi eu o scrisoare, aici, printre rânduri. Nu de alta, dar vin alegerile şi poate vrea să ştie de ce nu prea l-aş vota. Nici pe el şi, cu siguranţă, nici pe Oprescu.
Ingineria şi contabilitatea, iată cel puţin două domenii de activitate care par să aibă relativ puţine, spre deloc!, legături cu creativitatea. Mă rog, nu că n-aş fi cunoscut destui maketeri lipsiţi de acest atribut. Sau PRi, sau chiar artişti… De jurnalişti nu mai vorbesc! Contabil n-am găsit (am cunoscut aseara unul care pretinde că e creativ, dar e prea târziu pentru serialul ăsta!) însă inginer aveam de-acasă, şi chiar unul care e destul de creativ în viaţa lui… civilă! Un dubios, în sensul bun, dar nu mai puţin inginer. Ce zice şi ce crede el despre ingineria creativităţii şi creativitatea ingineriei, vă invit să citiţi mai jos.
Tu esti inginer de felul tau! Cum se impaca un spatiu relativ strict si riguros, surubul 13 langa piulita cu acelasi numar, cu creativitatea? Si cam cum se manifesta creativitatea asta intr-un asemenea domeniu?
1 si 2 pentru a iti face o analogie intre surub + piulita si alte obiecte din alte domenii as spune ca surubul + piulita sunt in inginerie ceea ce:
– pixul si mina sunt pentru literatura
– produsul si brandul sunt pentru publicitate
– mesajul si publicul sunt pentru PR
– proiectorul si ecranul sunt pentru cinematografie.
E adevarat ca ingineria pare si este un domeniu foarte riguros. Aceleasi rigori insa se intalnesc in orice alte domenii de activitate. Creativitatea incepe exact dincolo de aceste rigori dar cu conditia ca rezultatul final sa fie cel putin functional. Daca vrei, ia de exemplu un soft de facut animatie.
Artistul animator are posibilitati neasfarsite. Poate combina infinit forme si culori, miscare si sunet. Nimic insa nu este posibil fara calculator, iar calculatorul nu ar exista fara soft, fara electricitate, fara componente. In interiorul intregului univers mentionat mai sus nu exista decat doua piese suficiente si necesare, doi biti: 0 si 1. Adica trece curent sau nu trece curent, adica adevarat sau fals.
Un inginer creativ este un individ care gaseste solutii la niste nevoi concrete folosindu-se doar de ce are la indemana. De asemenea, o alta componenta cel putin la fel de importanta a creativitatii in inginerie este inventarea acestor nevoi. Adica formularea, descoperirea lor.
Curentul electric a fost inventat, produs si utilizat de ingineri. Racheta, avionul, foenul, hidrocentrala. Exista chiar si o inginerie a sistemelor tehnologice care se refera la un domeniu aparent mai abstract si anume de creearea, descoperirea, formularea de nevoi de sisteme de productie, de creativitate daca vrei.
Ingineria nu este numai a strange suruburi. Asta se numeste asamblare, mentenanta si intr-adevar, prea multa creativitate nu gasesti. Ingineria este a sta cu plansa goala in fata, sau cu un servetel de hartie si de a trasa primele linii ale unui mecanism (sistem) ce raspunde/rezolva o problema existenta sau imaginata dar totusi reala.
Ex: cum ar fi sa nu trebuiasca sa ma duc pana la televizor daca vreau sa schimb canalul sau sa dau mai tare? Mi-ar trebui fie sa aduc butoanele in pat, prelungite cu fire, fie daca nu vreau sa am fire prin casa sa gasesc ceva intangibil. O lumina? (asa au aparut telecomenzile cu infrarosu), o unda radio? (asa au aparut telecomenzile cu bluetooth sau prin wi-fi). Dar as putea folosi puterea gandului sau alte gesturi? (asa au aparut si sunt in teste dispozitive fie citesc curentii din creier la anumite ganduri fie miscarile globului ocular si sunt folosite in aplicatii militare. Deocamdata).
Alt ex: cum as putea sa spal rufele si sa imi iasa aproape uscate? (asa a aparut centrifuga de la masina)
Abia dupa ce toate aspectele inventarii, folosirii si producerii acestor dispozitive au fost puse la punct, se trece la fabricarea lor, la asamblarea lor deci la surub + piulita.
In afara de a se scarpina in crestet, ca noi toti, ce face un inginer cand ajunge in pana de creativiate?!
Cand un inginer e in pana de creativitate incepe sa nege tot ce a afirmat si a stabilit in prealabil. Doar ca negarea tb facuta in asa fel in sa fie coerenta si perfect supusa regulilor fizice, matematice etc si bineinteles sa fie plauzibila.
Daca nici asa nu iese nimic isi noteaza toate ideile, isi inventarieaza toate insemnarile si declara problema deschisa.
El nu renunta niciodata.
Nu pot să editez textul în titlu, că puţin ăsta ar fi fost scris cu italice, fiindcă e ironic.
Azi am pus pe FB link către povestea tristă a unui copil care e tare bolnav şi ai cărui părinţi ar vrea să-l vadă sănătos şi cineva a reacţionat deplasat (şi neaşteptat), de parcă ar fi vina cuiva că copilul e bolnav sau că părinţii n-au sute de mii de euro în bancă!
După aia am plecat de-acasă în papuci. Noroc că erau unii cu care am putut defila pe stradă, fără să se uite lumea dubios la mine. Că ştiam eu că sunt papuci.. ei, asta e altceva! După aia m-am întâlnit cu cineva care mi-a povestit că într-un proiect în care suntem amandoi implicaţi iar s-au modificat modificările. A ţâşpea oară, de-a ajuns omul să ia rudoteluri, şi cred că nici eu nu mai am prea mult!
La radio era o discuţie despre cancer şi despre sistemul sanitar din România care e aşa cum e. Vorbit la rece, fără melodrame, sec, cu cifre şi statistici, de mi s-a ridicat părul în cap. Brrr!
Am reuşit să ajung un pic mai târziu la întâlnirea de încheiere a Creative Fitness Studio însă, pentru vreo două ore, lumea a căpătat culori mai rozalii. Deşi… concluzia era că multora le era teamă de creativitate. Eu chiar am lovit-o cu logica peste cap, biata creativitate! Şi am rezolvat problema cu un măr şi cu un LEGO, poftim! Şi am cunoscut un contabil creativ. Şi m-am simţit un pic precum Alice în Ţara Minunilor.
Şi nu mai plec la mare, că nu se aliniază corespunzător planetele. Şi nici la Homoseea.
În drum spre casă am decis să fiu normală ca oamenii normali şi să nu iau taxiul ci troleul. Eram în centrul oraşului, pe Kogălniceanu vizavi de Mec. Safe area. Dincolo de faptul că am aşteptat de mi s-au lungit urechile, în staţie erau tot soiul de personaje. Un om la vreo 40 de ani, c-o sticlă de bere într-o mană, c-o ţigară în cealaltă, afumat bine, care le spunea, clar şi limpede tuturor celor din staţie, că el a ales viaţa. Chiar aşa. Fără să ridice tonul, fără să declame asta, dar foarte convins, exact aşa: “Am ales viaţa”. Mda. Nu părea ca şi cum, aşa că mi-am mutat privirea. Un tânăr tuşea şi strănuta de mama focului, fără să pună mana sau vreo batista la gură. Un alt nene, chiar binişor îmbrăcat, servietă, cravată, pantofi ok, se clătina nesigur pe picioare. Afumat şi el. Rău!
Chiar în faţa mea, un el şi o ea. Ea e blonda, el e înalt. Se sărută, el îi pune mâna pe fund. Heh, amorul.. Când se mişcă un pic, observ că ea nu e majoră, el e. De ceva timp, vreo 15 ani cel puţin.
Un cerşetor inspectează coşul de gunoi, un câine se îndreaptă în aceeaşi direcţie. Face pipi, şi pe stâlp şi pe cerşetor. Ăla râde.
În fine, vine troleul. În faţa mea urcă două doamne. N-am cum să nu aud ce-şi spun. Una dintre ele vorbeşte despre credinţa în Dumnezeu şi curăţenia sufletească. Peste două staţii se urcă patru voci. “Să moară familia mea” s-a repetat mult prea des. “Bag cuţitul în el” a intervenit mai rar, dar hărmălaie au făcut în tot troleul. Mă făcusem mică în scaun, gândindu-mă că s-ar putea să coborâm la aceeaşi staţie. Mă gândeam ce dracu’ am prin geantă care ar putea funcţiona ca armă. Când m-am dus la usă, m-am uitat spre ei. Nici unul nu cred că avea mai mult de 14 ani.
În bloc, liftul a coborât până să-l chem eu. Din el a ieşit un bărbat care m-a salutat, politicos.
– Bună seara.
– Bună seara.
Primul semn de normalitate dintr-o zi întreagă. Cred c-am să citesc ceva. Poate nişte Fraţii Grimm. Cred c-ar merge. Sau un cântec vesel. Ca de exemplu:
