April 25

O zi puţin nebună

Nu pot să editez textul în titlu, că puţin ăsta ar fi fost scris cu italice, fiindcă e ironic.

Azi am pus pe FB link către povestea tristă a unui copil care e tare bolnav şi ai cărui părinţi ar vrea să-l vadă sănătos şi cineva a reacţionat deplasat (şi neaşteptat), de parcă ar fi vina cuiva că copilul e bolnav sau că părinţii n-au sute de mii de euro în bancă!

După aia am plecat de-acasă în papuci. Noroc că erau unii cu care am putut defila pe stradă, fără să se uite lumea dubios la mine. Că ştiam eu că sunt papuci.. ei, asta e altceva! După aia m-am întâlnit cu cineva care mi-a povestit că într-un proiect în care suntem amandoi implicaţi iar s-au modificat modificările. A ţâşpea oară, de-a ajuns omul să ia rudoteluri, şi cred că nici eu nu mai am prea mult!

La radio era o discuţie despre cancer şi despre sistemul sanitar din România care e aşa cum e. Vorbit la rece, fără melodrame, sec, cu cifre şi statistici, de mi s-a ridicat părul în cap. Brrr!

Am reuşit să ajung un pic mai târziu la întâlnirea de încheiere a Creative Fitness Studio însă, pentru vreo două ore, lumea a căpătat culori mai rozalii. Deşi… concluzia era că multora le era teamă de creativitate. Eu chiar am lovit-o cu logica peste cap, biata creativitate! Şi am rezolvat problema cu un măr şi cu un LEGO, poftim! Şi am cunoscut un contabil creativ. Şi m-am simţit un pic precum Alice în Ţara Minunilor.

Şi nu mai plec la mare, că nu se aliniază corespunzător planetele. Şi nici la Homoseea.

În drum spre casă am decis să fiu normală ca oamenii normali şi să nu iau taxiul ci troleul. Eram în centrul oraşului, pe Kogălniceanu vizavi de Mec. Safe area. Dincolo de faptul că am aşteptat de mi s-au lungit urechile, în staţie erau tot soiul de personaje. Un om la vreo 40 de ani, c-o sticlă de bere într-o mană, c-o ţigară în cealaltă, afumat bine, care le spunea, clar şi limpede tuturor celor din staţie, că el a ales viaţa. Chiar aşa. Fără să ridice tonul, fără să declame asta, dar foarte convins, exact aşa: “Am ales viaţa”. Mda. Nu părea ca şi cum, aşa că mi-am mutat privirea. Un tânăr tuşea şi strănuta de mama focului, fără să pună mana sau vreo batista la gură. Un alt nene, chiar binişor îmbrăcat, servietă, cravată, pantofi ok, se clătina nesigur pe picioare. Afumat şi el. Rău!

Chiar în faţa mea, un el şi o ea. Ea e blonda, el e înalt. Se sărută, el îi pune mâna pe fund. Heh, amorul.. Când se mişcă un pic, observ că ea nu e majoră, el e. De ceva timp, vreo 15 ani cel puţin.

Un cerşetor inspectează coşul de gunoi, un câine se îndreaptă în aceeaşi direcţie. Face pipi, şi pe stâlp şi pe cerşetor. Ăla râde.

În fine, vine troleul. În faţa mea urcă două doamne. N-am cum să nu aud ce-şi spun. Una dintre ele vorbeşte despre credinţa în Dumnezeu şi curăţenia sufletească. Peste două staţii se urcă patru voci. “Să moară familia mea” s-a repetat mult prea des. “Bag cuţitul în el” a intervenit mai rar, dar hărmălaie au făcut în tot troleul. Mă făcusem mică în scaun, gândindu-mă că s-ar putea să coborâm la aceeaşi staţie. Mă gândeam ce dracu’ am prin geantă care ar putea funcţiona ca armă. Când m-am dus la usă, m-am uitat spre ei. Nici unul nu cred că avea mai mult de 14 ani.

În bloc, liftul a coborât până să-l chem eu. Din el a ieşit un bărbat care m-a salutat, politicos.

– Bună seara.

– Bună seara.

Primul semn de normalitate dintr-o zi întreagă. Cred c-am să citesc ceva. Poate nişte Fraţii Grimm. Cred c-ar merge. Sau un cântec vesel. Ca de exemplu:


Tags:
Copyright © 2014. All rights reserved.

Posted 25/04/2012 by ruxandra in category "Necategorizate

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *