Guest post by Domnul Sony. Adică eu:

Când colocatara mea bipedă a fost plecată pe la variate evenimente culturale, am primit şi eu un cadou: o plasă de pânză cu motan pe ea, perie dublă şi mânuşă pentru acelaşi scop mârşav, chinuitul pisicesc (nu suport periatul, nu-l suport!), o altă gentuţă în care să fie depozitate dispozitivele de chinuit Domnul Sony (adică eu!), o conservă şi un plic de la Purina (folosite în scop de mituire de către cat sitter! miam miam) şi, în fine, o carte! Mi le-a trimis pe toate acasă din deplasare, mai puţin cartea, pe care a citit-o ea întâi şi abia pe urmă am reuşit să pun şi eu labele pe ea. Deşi, vă daţi seama, era pentru mine!

Pe carte o cheamă “Dewey. Pisoiul din biblioteaca unui mic oraş cucereşte lumea” şi e povestea unui pisic, aşa ca mine, care chiar a cucerit lumea şi care mie mi se pare că şi seamănă un pic cu mine – vedeţi mai jos.

Când era mic, într-o iarnă rece-rece, brrrr!, Dewey a fost aruncat în cutia de colectare a cărţilor din librăria din Spencer, un mic oraş american din statul Iowa, şi pentru că a dat de o “mamă” bună, a fost adoptat şi a devenit pisoiul bibliotecii. “Mare chestie!”, o să ziceţi, voi, pisoii cititori, dar Dewey, pe numele lui întreg, Dewey Readmore Books, chiar a devenit faimos în toată lumea fiindcă, datorită lui, oamenii din Spencer au început să vină mai des la bibliotecă ca să stea la sfat cu motanul şi, între timp, mai puneau mâna şi pe o carte.

Fiindcă Dewey era foarte prietenos şi avea intuiţie pisicească, el ştia clar cine e supărat şi la cine trebuie să meargă şi să se aşeze în poală, fie că era vorba de cineva din personalul bilbiotecii sau de abonaţi. Încet, încet, deşi la început unii erau potrivnici, a cucerit oraşul iubind comunitatea, iar comunitatea i-a răspuns cu aceeaşi dragoste. Vestea despre acest motan sentimental, alintat şi prietenos s-a dus în toată America, apoi în Europa şi, în fine, până în Japonia, de unde o echipă TV a venit să facă un reportaj despre el, poftim dovada:

Ce v-am spus?!

Dewey a trăit 18 ani la biblioteca din Spencer, fără să iasă prea mult la plimbare de capul lui, cu o singură excepţie, când s-a speriat atât de tare de maşini că a tremurat sub o roată de camion două zile, până a fost găsit. Povestea nu e spusă de el ci de Vicky Myron, directoarea bibliotecii din Spencer (pensionată acum), “mama” lui Dewey, pentru care motanul din carte a fost un bun prieten şi consultant pe probleme de suflet.

Uitaţi încă un video:

Acestui pisic american îi plăceau brazii de Crăciun şi detesta să fie atins pe burtică, avea un maimuţoi preferat şi un fir roşu de lână cu care îi plăcea să se joace, era foarte mofturos, se căţăra pe cele mai înalte rafturi şi îi plăcea, ca şi mie, să se bage în cutii până îi rămânea fundul afară. Haha, el credea că dacă stă cu botul ascuns nu se vede, ca struţii!

Oricum, cartea asta e doar prima, ştiu că mai e una, fiindcă am văzut la el pe site că mai e una, sper s-o scoată cei de la Humanitas şi pe a doua, că vreau să mai citesc despre el. Dacă nu, mă uit la film, că se face şi film cu el, na!, cu Meryl Streep (vorbesc serios!) în rolul lui Vicky.

Mă rog. Ideea era că pisicile sunt foarte mişto şi că luaţi-vă o pisică. Data viitoare când scriu aici o să vă spun şi de ce suntem noi mai meseriase decât căţeii! Pa!

Acum nouă ani, când mi-am cumpărat apartamentul, IKEA era prezentă în România doar la modul inspiraţional şi aspiraţional, fiindcă ştiam de obiectele lor drăguţe şi funcţionale, dar nu aveam de unde să le cumpăr, aşa că marile obiecte de mobilier din casa mea nu provin de acolo, dar cele mai multe dintre accesorii şi alte câteva lucruri menite să-mi ordoneze casa au pe ele eticheta companiei suedeze.

Îmi mai place IKEA şi pentru felul în care comunică, pentru că Fundaţia lor cheltuie anual sume foarte importante pentru diverse cauze, pentru că ştiu că au super programe de comunicare internă, dar nu ştiam, să-mi fie ruşine, de proiectul PS, adică exact aşa cum ştiţi, post scriptum, o reinventare a trecutului în termeni de mobilier şi accesorii, cu materiale noi si funcţii noi, curaj, creativitate.

Anul acesta, la a şaptea ediţie a IKEA PS, cei 19 designeri au (re)creat 46 de obiecte (vedeţi mai jos câteva), folosind bambus, plastic reciclat, lemn şi plastic compozit sau pânză pentru că reinventarea ideilor şi produselor vechi şi adoptarea ideilor, materialelor şi tehnologiilor actuale înseamnă reducerea impactului asupra mediului.

Mie mi-au plăcut cel mai tare comoda de mai jos, ale cărei componente pot fi rearanjate şi căreia i se pot adăuga şi alte elemente:

cuierul ăsta, pentru că e colorat şi pentru că e foarte deştept, “bumbii” pe care se agaţă diverse pot fi mutaţi mai sus ori mai jos, în funcţie de nevoile voastre:

şi poliţa asta, perfectă pentru cărţi, de exemplu, şi pe care cred că am s-o şi cumpăr la următoarea vizită în magazinul din Băneasa:

Odată cu informaţiile despre această colecţie am mai primit un stick (făcut din hârtie şi metal) pe care sunt detaliile despre întreaga colecţie, poveşti (de exemplu, o tânără care a reinventat un scaun creat de tatăl ei, tot designer Ikea), dar şi un aparat foto, designer: Jesper Kouthoofd – KNÄPPA, pe numele lui – cu carcasă de carton şi stick USB integrat, ca să pot fotografia cu el ce e IKEA în casa mea şi să adaug folografiile la această colecţie. Pentru că trebuie să-l ţii nemişcat în timp ce captează imaginea, nu prea mi-a ieşit cine ştie ce poză, dar perseverez. Vedeţi “minunea tehnicii” mai jos:

PS – vouă ce vă place din colecţia asta? :)

La finele săptămânii trecute mi-am făcut program administrativ prin casă. Aşa spun eu când trebuie să fac ordine, şi trebuia, că se umpluseră toate spaţiile plane din casă cu cărţi – de citit, de povestit, cumpărate, primite – şi, pe lângă ele, de toate chestiile pe care îmi era lene să le pun la loc sau care nici măcar nu aveau un loc al lor. Başca, o grămadă de lucruri pitite prin sertare şi dincolo de uşa singurlui corp de bibliotecă închis cu o uşă prin care nu se vede (celelalte au uşi de sticlă).

Drept urmare, nu m-am uitat la ştiri, nu am intrat pe net , cu excepţia verificării emailului, aseară – aşa am văzut, dintr-o alertă, că rezultatele la BAC-ul din acest an sunt, aparent, chiar mai slabe decât cele din 2011. Noaptea, târziu, când casa mea ajunsese cât de cât la un numitor comun cu ceea ce mi-am propus, am dat pe ştiri, curioasă de detalii. Probabil că era prea târziu şi nici n-am prins eu vreun jurnal la început. La Realitatea şi la Antena 3 era politică, ceva despre aceeaşi suspendare – nu mai pot, m-am săturat de subiectul ăsta!!! – şi abia la Romania TV am văzut alte subiecte, printre care şi cel de mai jos.

Cu puţină generozitate, dacă vreţi, poate să fie şi despre BAC, adică lipsa de disciplină şi coordonare a tinerilor picaţi la examenul de maturitate. Mi-a plăcut tare:

Eu i-aş trimite pe tinerii picaţi să facă nişte serviciu militar – şi pe fete şi pe băieţi – să înveţe nişte disciplină şi responsabilitate. Şi eu aş fi preferat să zburd pe tăpşanul de la BestFest în weekend, dar am ales să rămân acasă şi să fac ce trebuia făcut!

Poate şi voi aveţi, la fel ca mine, telefoane mobile vechi, încărcătoare care nu se mai potrivesc la nici un terminal, căşti rupte şi alte accesorii. Eu am. Dintr-un motiv sau altul, in afara de telefoanele furate (multe!), le-am păstrat pe toate cele pe care nu le mai folosesc. Ba chiar şi vechiul Alcatel OTEasy cu carcasă turcoaz (sic!) şi un Sagem de care ne-am luat odată tot departamentul de Mkt şi PR de la Jurnalul, că era 1 leu la oferta pentru grup. Nu l-am folosit niciodată.

M-am întâlnit cu toate fostele mele telefoane mobile la finele săptămânii trecute, când am prestat activităţi administrative – citeşte spălat, curăţenie, şters praful, geamurile şi ordine, ceea ce detest să fac, dar întrucât strâng după mine aş face bine să nu mă mai plâng atâta. Până acum le ignoram, că ştiu că nu e bine să le arunci, la buy-back aş lua cel mult un zâmbet ironic pentru ele, aşa că rămâneau în acelaşi sertar de la curăţenie generală la curăţenie generală. Şi, dimpreună cu toate accesoriile şi cutiile lor, nu ocupă chiar puţin loc. Dar de-acuş, vorba greierului, s-a isprăvit!

Le duc la Germanos (sau la Cosmote) fiindcă acolo, pentru orice telefon mobil pe care îl duci, angajaţii plantează un copac. Şi, acum, serios vorbind, ce e mai bine? Un telefon vai mama lui la mine în sertar sau un copac în plus într-o pădure? Aham. Eu aleg copacul. Şi sper că şi voi.

Şi când o să fie cod vişiniu de caniculă, peste 10 ani, şi-o să vreţi umbră, mă mai gândesc dacă vă primesc sub copacul meu, să ştiţi! Al meu, dada, că eu îmi propun ca la toamnă, când cei de la Cosmote şi Germanos vor să facă bilanţul şi plantarea, să mă duc şi eu cu o etichetă pentru pom! Aşa, ca eu să ştiu că e şi al meu, iar el să ştie că, atunci când era mic a fost un telefon mobil! (nu, nu vor creşte mobile în el!)

Acu’, serios vorbind, în telefoanele noastre se găsesc, printre altele, tot felul de metale rare, aur, nichel, cobalt şi altele la fel de rare, ale căror costuri de extracţie şi prelucrare sunt destul de însemnate – un articol interesant aici, dar dacă sunteţi curioşi, sunt multe resurse şi statistici legate de asta. Una peste alta, se estimează că sunt cantităţi însemnate din aceste metale în sertarele noastre reunite. Oricum ne schimăm telefoanele cam la doi ani, fiindcă mereu apare câte ceva mai nou, mereu apar funcţii pe care ni le dorim. Aşa că, în loc să le ţinem în sertar, vă propun să contribuim şi noi la ideea de “puţin mai bine pentru planeta” asta. Oricum nu le mai folosim aşa că mai bine plantează oamenii ăştia nişte copaci! Părerea mea!

foto