Despre pisici care fac diferenţa

Guest post by Domnul Sony. Adică eu:

Când colocatara mea bipedă a fost plecată pe la variate evenimente culturale, am primit şi eu un cadou: o plasă de pânză cu motan pe ea, perie dublă şi mânuşă pentru acelaşi scop mârşav, chinuitul pisicesc (nu suport periatul, nu-l suport!), o altă gentuţă în care să fie depozitate dispozitivele de chinuit Domnul Sony (adică eu!), o conservă şi un plic de la Purina (folosite în scop de mituire de către cat sitter! miam miam) şi, în fine, o carte! Mi le-a trimis pe toate acasă din deplasare, mai puţin cartea, pe care a citit-o ea întâi şi abia pe urmă am reuşit să pun şi eu labele pe ea. Deşi, vă daţi seama, era pentru mine!

Pe carte o cheamă “Dewey. Pisoiul din biblioteaca unui mic oraş cucereşte lumea” şi e povestea unui pisic, aşa ca mine, care chiar a cucerit lumea şi care mie mi se pare că şi seamănă un pic cu mine – vedeţi mai jos.

Când era mic, într-o iarnă rece-rece, brrrr!, Dewey a fost aruncat în cutia de colectare a cărţilor din librăria din Spencer, un mic oraş american din statul Iowa, şi pentru că a dat de o “mamă” bună, a fost adoptat şi a devenit pisoiul bibliotecii. “Mare chestie!”, o să ziceţi, voi, pisoii cititori, dar Dewey, pe numele lui întreg, Dewey Readmore Books, chiar a devenit faimos în toată lumea fiindcă, datorită lui, oamenii din Spencer au început să vină mai des la bibliotecă ca să stea la sfat cu motanul şi, între timp, mai puneau mâna şi pe o carte.

Fiindcă Dewey era foarte prietenos şi avea intuiţie pisicească, el ştia clar cine e supărat şi la cine trebuie să meargă şi să se aşeze în poală, fie că era vorba de cineva din personalul bilbiotecii sau de abonaţi. Încet, încet, deşi la început unii erau potrivnici, a cucerit oraşul iubind comunitatea, iar comunitatea i-a răspuns cu aceeaşi dragoste. Vestea despre acest motan sentimental, alintat şi prietenos s-a dus în toată America, apoi în Europa şi, în fine, până în Japonia, de unde o echipă TV a venit să facă un reportaj despre el, poftim dovada:

Ce v-am spus?!

Dewey a trăit 18 ani la biblioteca din Spencer, fără să iasă prea mult la plimbare de capul lui, cu o singură excepţie, când s-a speriat atât de tare de maşini că a tremurat sub o roată de camion două zile, până a fost găsit. Povestea nu e spusă de el ci de Vicky Myron, directoarea bibliotecii din Spencer (pensionată acum), “mama” lui Dewey, pentru care motanul din carte a fost un bun prieten şi consultant pe probleme de suflet.

Uitaţi încă un video:

Acestui pisic american îi plăceau brazii de Crăciun şi detesta să fie atins pe burtică, avea un maimuţoi preferat şi un fir roşu de lână cu care îi plăcea să se joace, era foarte mofturos, se căţăra pe cele mai înalte rafturi şi îi plăcea, ca şi mie, să se bage în cutii până îi rămânea fundul afară. Haha, el credea că dacă stă cu botul ascuns nu se vede, ca struţii!

Oricum, cartea asta e doar prima, ştiu că mai e una, fiindcă am văzut la el pe site că mai e una, sper s-o scoată cei de la Humanitas şi pe a doua, că vreau să mai citesc despre el. Dacă nu, mă uit la film, că se face şi film cu el, na!, cu Meryl Streep (vorbesc serios!) în rolul lui Vicky.

Mă rog. Ideea era că pisicile sunt foarte mişto şi că luaţi-vă o pisică. Data viitoare când scriu aici o să vă spun şi de ce suntem noi mai meseriase decât căţeii! Pa!