M-a prins ploaia pe stradă şi m-a făcut ciuciulete, aşa că în loc să mă duc direct spre casă, dacă tot eram fleaşcă, am prelungit un pic mersul prin ploaie şi m-am dus până la ai mei, care stau la doi paşi de mine. Dacă tot nu-i văd trei zile, m-am gândit să le zic Bună! Pa!

Deschide mama, se uită la mine, dă să râdă, dar îşi recompune repede faţa serioasă:
– Bine, mamă, da’ tu când te faci mare?
Tata, în spatele ei:
– Ei, las-o şi tu în pace!
Apoi, către mine:
– Auzi, da’ şi tu, să umbli aşa, prin ploaie. Vezi să nu răceşti!

Ploaie cu soare :)

Concluzii:
1. Pentru părinţi nu eşti niciodată suficient de mare încât să rezişti la o ploaie sănătoasă!
2. Oricum n-o sa fiu niciodată suficient de matură încât să rezist unei plimbări prin ploaie!
3. Oamenii care se feresc de ploaie pe sub copertine se uită în continuare ciudat la cei care n-o fac.
4. Detest în continuare umbrelele.
5. Când ajungi acasă ciuciulete, râzând cu gura pânăla urechi, combinaţia perfectă constă într-un ness botezat cu un pic de drambuie şi un dus fierbinte!

Ceea ce vă doresc şi vouă!

Iubesc Bucureştiul, aşa cum e el, mare, gălăgios, prăfuit şi trepidant. Mi-s dragi colţuri de străzi cu case ce-şi pitesc obrazul după perdele de iederă, copaci pe care-i cunosc de când erau mici, locurile unde odinioară erau ţâşnitori şi aleile umbrite pe care-mi pierdeam paşii când mai trăgeam câte un chiul prin liceu.

Mi-ar fi plăcut şi mai mult, cred, pe la finele secolului trecut, când Calea Victoriei se numea Podul Mogoşoaiei şi nu avea asfalt pe jos ci lemn, ca să nu se strice botinele domniţelor, iar rochiile lor lungi să nu adune glodul străzii. Bărbaţii erau gentilomi, purtau ghetre, pălărie şi baston, trăsurile aveau cai bine îngrijiţi, seara se ieşea la grădină, erau baluri şi bătăi cu flori, iar decenţa nu era o noţiune desuetă. Da, da, sunt sigură că mi-ar fi plăcut.