Bunica mea a fost o persoană extrem de specială şi îi datorez mult din felul meu de a fi (partea optimistă) şi dragul de mulţi dintre autorii români, printre care şi Minulescu. Şi lecţiile de fericire. Când a plecat spre alte zări, am căutat  un volum cu poeziile lui Minulescu, să-l ia cu ea. Aşa am simţit eu că trebuie să fac.

Nu l-am găsit din prima, dar, răscolind printre rafturile librăriei din preajma casei (voiam să fie unul nou, doar al ei), am reuşit să găsesc o ultimă copie din ediţia Romanţelor pentru mai târziu scoasă de JN în colecţia Biblioteca pentru toţi. Spre mirarea vânzătoarei, am plâns, nici eu nu ştiu dacă de uşurare pentru că găsisem cartea, sau din pricina tristeţii. S-a deschis aici, la poezia asta, şi m-am gândit că e un mesaj frumos.