Îmi place ploaia. De când eram copil şi, scoasă la plimbare, întindeam piciorul să trec, măcar un pic, prin vreo băltoacă. Şi îmi place apa. O fi şi de la zodie, că-i de apă, dar fie că vorbim de nori, ploaie, lac sau mare, apa e pe gustul meu.

Dar nu acum fiindcă acum îmi plouă şi mie. Deja. Fie că cine ştie ce planete nu sunt aliniate cum trebuie, fie pentru motive ceva mai concrete, chestii care (nu) mi întâmplă şi decizii complicate de luat, ori prieteni care au, şi ei, vremuri plouate, iar mâhnirea lor mă necăjeşte şi pe mine.

Şi-uite cum mă traversează necheful, dar nu pe la semafor, să ştiu cât mai durează, ci aşa, ca răţuştele pe autostrada: tre să stai dupa ele. Şi între timp, plouă. Prea mult. Dar nici soare n-aş vrea. Of!

Să asculţi un cântec cu ploaie în timp ce afară (şi nu numai afară) plouă. Inception. Acu’ parcă am zâmbit. Niţel.

(mai am doar o ţigară în pachet, da’ în rest sunt bine)

Aşa a fost, printre altele, Nina Cassian. Şi poate că încă mai e, de vreme ce ieri a plecat să locuiască pe o stea. Au curs cerneluri şi pixeli mai degrabă despre iubirile ei decât despre versuri, căci şi-a intersectat viaţa şi gândurile cu celebrităţi literare, de parcă rolul ei ar fi fost de muză, nu de autoare. Eu mă gândesc la Prinţul Miorlau şi la Micul Prinţ. Şi la alte versuri scrise de Nina Cassian care mi-au plăcut mult.

Şi la regrete…