Aşa a fost, printre altele, Nina Cassian. Şi poate că încă mai e, de vreme ce ieri a plecat să locuiască pe o stea. Au curs cerneluri şi pixeli mai degrabă despre iubirile ei decât despre versuri, căci şi-a intersectat viaţa şi gândurile cu celebrităţi literare, de parcă rolul ei ar fi fost de muză, nu de autoare. Eu mă gândesc la Prinţul Miorlau şi la Micul Prinţ. Şi la alte versuri scrise de Nina Cassian care mi-au plăcut mult.
Şi la regrete…
Ce regret…
Că n-am auzit niciodată glasul păsării Dodo
Că n-am mirosit niciodată cireşii Japoniei
Că nu mi-am pedepsit niciodată prietenii şi iubiţii care m-au părăsit
Că nu mi-am revendicat niciodată compensaţiile pe care credeam că le merit
Că n-am compus niciodată o sonată de Mozart
Şi că n-am bănuit că voi trăi atât de mult încât să regret cele de mai sus şi multe altele…
Şi mi-a mai plăcut asta (de aici): Nu am fost infidela, ci am adaugat afluenti raului mare, iubirii celei mari. Nemintind si, de altfel, avand prea mult de daruit, coplesitor pentru un singur recipient, poate şi pentru că m-a dus cu gandul la scurtul fragment ales de Cella Serghi pentru a-l pune ca motto la Pânza de păianjen, vous répartissez sur plusieurs ce que vous auriez voulu donner à un seul. E o bucată din dialogul pe care îl au Bernard şi Laura, personaje din Falsificatorii de bani, de Gide – un roman pe care ar trebui să-l citiţi, fie vorba între noi!
Revenind, însă, la Nina Cassian, iată Micul Prinţ:
Elogiul candorii
Ştiu să întreb
Despre miei, despre flori.
Odată-ntr-o pădure
Am sărutat un izvor.
Ştiu ce uimită-i
Culoarea albastră.
Am o gradină
Şi o fereastră.
Mai am şi o carte
Foarte subţire
În care nu-ncape
Decât o iubire.
Pot să-mi iau locul
Langă tine, pe stea ?
– Da, spuse prinţul
Eşti prietena mea.
Leave a Comment