A doua zi nici măcar n-am mai încercat să-mi oblig alarma să facă exces de zel. M-am trezit cât să am vreme de cafea. Deschiderea a fost ok, chiar dacă, firește, nu toată lumea a ajuns la ora stabilită. Nu era nimic mișcat la nici un sigiliu. Toate pungile cu ștampile și buletine erau sigilate bine-mersi, totul a fost pus la locul său, procesele verbale scrise, în fine, cinci secții deschise regulamentar, la ora șapte plus sau minus câteva minute.
Apoi a reînceput așteptarea votanților.
Apropo, dacă n-ați apucat, e mai bine să începeți cu povestea primei zile a acestei experiențe.

Urăsc din tot sufletul meu de fost școlar trezitul matinal, dar pentru dimineața aia mi-am pus alarma la cinci. Culmea, fix tot ca să merg la școală, ba chiar la aia în care mi-am petrecut primii opt ani de învățătură formală, însă de data asta ca observator la vot. Firește, m-am dat jos din pat pe la cinci jumate, oricum nu era încă lumină dar era frig, cafea și duș, în ordinea asta. În ghiozdan, o banană și sticla de apă, manualul de observator și acreditarea, format A6, c-o primisem scanată, pe mail, plastifiată. Dacă o purtam de gât mai lipsea un panou cu dimensiuni și-arătam ca un deținut pozat la secție.