Observator la Referendum. Tragicomedie în două acte. Ultimul act.

A doua zi nici măcar n-am mai încercat să-mi oblig alarma să facă exces de zel. M-am trezit cât să am vreme de cafea. Deschiderea a fost ok, chiar dacă, firește, nu toată lumea a ajuns la ora stabilită. Nu era nimic mișcat la nici un sigiliu. Toate pungile cu ștampile și buletine erau sigilate bine-mersi, totul a fost pus la locul său, procesele verbale scrise, în fine, cinci secții deschise regulamentar, la ora șapte plus sau minus câteva minute.
Apoi a reînceput așteptarea votanților.
Apropo, dacă n-ați apucat, e mai bine să începeți cu povestea primei zile a acestei experiențe.

Atmosfera era mai relaxată azi, lumea era lămurită deja că pare o pierdere de vreme tot acest demers, rezultatele de la finele primei zile erau destul de clare. Sigur, azi erau așteptați mai mulți oameni, mai ales după prânz, când se urmau să se termine slujbele de la biserici. Au venit și înainte, la 7 și ceva, trop-trop, venit, votat, plecat. De plictiseală m-am apucat să cronometrez media de timp petrecut în cabină și am ajuns la 21 de secunde.

Acuma, dacă nu știți, buletinul de vot e o singură coală, A4, scrisă pe o singură față cu întrebarea și opțiunile – așa e legea referendumului, asta e formularea pentru oricare referendum. Cabinele, câte cinci pentru fiecare din cele cinci secții, erau la câțiva metri de pupitrele la care stăteau cei din secția de votare, urna era între secție și cabine. Prin urmare, intri în cabină, citești întrebarea (că poate nu știi ce întrebare e) și pui ștampila. Pentru cineva care știe ce votează ar trebui să dureze cinci secunde cel mult. Dar, nu! Media de stat în cabina era de 21 de secunde, și zău dacă aș putea spune ce naiba făceau acolo atât de mult. Singurul răspuns plauzibil era că, de fapt, nu le era clar ce votează și stau să cugete. Well, măcar fac un efort să înțeleagă, nu votează direct cum li s-a spus, dacă lui s-a spus.

Eu nu vreau cu bărbați, vreau cu femei!

Am descoperit locul de fumat din spatele sălii de vot așa că azi stau mai mult la povești cu cei din birourile secțiilor electorale. Le aflu poveștile de viață, nu discutăm mai deloc despre vot sau referendum. Din când în când mai aud câte un Eu n-am nimic cu ei, dar chiar să se căsătorească?, dar nu comentez. Îmi place povestea unei doamne a cărei siluetă o admir, e mai slabă decât mine și are zece ani peste – nu i-aș fi dat. A făcut mult sport, popice de performanță, ce chestie!, și-n plus merge zilnic aproape trei ore pe jos;
– Știți, stau în Afumați. Până vin autobuzele și la ce trafic e, tot dracu’ ăla e, dar așa mai fac mișcare.

Iau în calcul varianta mutării în afara Capitalei și deplasarea pe jos și intru din nou în sala de sport unde-s secțiile. Îmi fac niște notițe de observator și, la un moment-dat, mi se pare că aud oarece zarvă, așa că ridic privirea. La secția din coțul opus celui în care am eu cartierul general pare să fie ceva agitație așa că mă îndrept în direcția aia.

Sunt trei cetățence și-s vocale cu volum. Una, mai înaltă, mai corpolentă, stă în capul mesei, pe locul președintelului, și, concluzionez, urmează să dea o declarație ca să poată vota pe listele suplimentare. Alealalte două sunt mărunte, ambele tunse scurt, practic. Una e în vârstă și nu zice nimic. Cealaltă, însă, e genul de tanti căreia îi place să se certe. O simt. Îi place, ea are drepturi și o să și le exercite! Și, Doamne!, zici că în timp ce vorbește și vorbește, aproape țipat, își formulează deja plângerea la CEDO și la oricine ar mai dori s-o asculte. Ea are dreptul săăă voooteeeezeeeee!
Are, sigur că are, îi explică încă destul de calm interlocutoarea din secție, și să voteze, sigură că da, numai că, vedeți, în buletin scrie că stați în sectorul 3 și deci acolo și numai acolo puteți vota. Ba nu e adevărat, că ea e din București, și aicea e București și că ea totuși vrea neapărat să voteze, și nu oricum, ci numaidecât! Ailaltă, de pe scaun, în loc să scrie, zice și ea, ca Păunescu la Flacăra:
– Dada, numaidecât! Să voteze!
– Că eu am dreptul să votez, ce e asta, să-mi interziceți să votez?! Să vină poliția!
– Să vină poliția!, zice și ailaltă, de pe scaun
– Fac reclamație!
– … face reclamație!, vine ecoul!
– Doamnă, dar nu se poate în același oraș decât în secția de care aparțineți, tot încearcă fata din secție.
– Nu am când, eu plec s-o duc pe mama la Botoșani, pleacă trenul la 12, nu am când să mă duc, pierdem trenul.
– N-are, da, n-are când. Se pierde trenul!

Când a zis de tren am decis pe dată că le voi porecli Mam’Mare și Mamița, iar celei de pe scaun, cu ecoul, îi voi spune Tanti Mița. Treaba era de Caragiale, negreșit, și cred că dacă Mamița nu era așa furioasă și agresivă nu m-aș fi putut abține să râd.

– Mă duc la poliție. Vin cu poliția.
– Doamnă, asta e legea, ăsta e regulamentul.
– Ce lege? Ce lege e asta? Asta e lege de comuniști, să nu voteze oamenii, ține cu ghieii!
– Ghieii, da!, zice și Tanti Mița
– Și mama de ce nu poate să voteze? Ea e de la Botoșani.
– Doamna poate, pe liste suplimentare.
– Dar eu nu pot, nu? Vă fac reclamație!
– Reclamație, se-aude ecoul de la Tanti Mița.
– Lasă, mamă, încearcă și bătrâna să spună ceva. Lasă, că nu votez.
– Ba ai să votezi și o să votăm, că avem dreptul.
– Doamna, da. Dumneavoastră nu.
– Fac reclamație! Să-mi spuneți numele dumneavoastră, vreau să știu cu cine am vorbit!
– Cu mine, îi dă cu sec fata din secție.

Între timp, președinta de la secția de alături vine cu regulamentul printat în care sunt extrase din lege și mi-l dă, să-i arăt Mamiței paragraful unde scrie că n-are voie. I-l dau fetei de la secția unde vor să voteze cucoanele, Mamița se înfige în dosar, să vadă ea. Mam’Mare o trage ușor de mânecă și spune încet:
– Lasă, hai să mergem.
– Ba că nu mergem și tu să taci și să votezi aici, nu vezi că nu te lasă?!
Și citește paragraful unde se spune clar ce i se tot repetă de către fata din secția de votare de un sfert de oră. Tanti Mița își lungește și ea gâtul, dar nu ajunge să citească.
Mamița citește de câteva ori, urmărind cu degetul și murmurând cuvintele. Confirmarea e clară, chiar așa scrie la lege!
– Dar ea poate să voteze!
– Doamna poate, da, dacă pe adresa din buletin e altă localitate. Și doamna poate, că are adresa la noi în secție, dar nu e pe liste. Trebuie să dea declarație.
– Legea e o prostie! O să fac reclamație! Hai, mamă! Plecăm!
Și pleacă.

Tanti Mița oftează ca după soare, ce ghinion să nu se poată, își dai seama! E un abuz, cu siguranță, legea e o prostie, trebuie o reclamație! Una din fetele din secție e în picioare lângă ea, să-i spună ce să scrie, în final se apucă de declarație, Subsemnata… dar printre rânduri mai răbufnește vocal câte un ecoul al conversației de mai devreme!
– N-are voie să n-aibă voie, păi dumneata îmi zici mie de lege? Lasă că vă știu eu ce încercați! Lasă, lasă, că o să mai vedem noi, asta nu rămâne așa!

În fine, se semnează și primește buletinul de vot și ștampila, apoi intră în cabină. Stă ce stă și pe urmă mai stă un pic, ai fi zis că e grăbită, dar nu, treceau minutele și Tanti Mița tot în cabină. Apoi dă perdeaua la o parte și de-acolo zice:
– Păi eu cum să votez?
– Cum vreți, doamnă. E votul dumneavoastră.
– Dar eu nu știu, scrie Da și Nu. Eu ce votez?
– Modificarea constituției.
– Lasa-mă, domnule, care e cu ghieii, să n-aibă voie, care e? Ca la televizor unii zice că Da, alții zice că nu, eu ce votez?
– Păi, doamnă, mai bine votați ce vreți, nu ce zice la televizor.
– Domnule, care e cu barbat cu barbat?

Fetele de la secție o îndeamnă să meargă la panoul pe care e afișat modelul buletinului de vot și extrasul din MO cu modificarea propusă la vot în Referendum. Citește extrasul, se întoarce nelămurită:
– Păi e la fel, e același lucru! Nu scrie nicăieri că barbat cu bărbat, nu scrie de ghiei. Eu nu vreau cu bărbații. Nu-mi place așa.

Nu mă pot abține și o întreb:
– Dar cu femeile vreți?
– Daaaa! Cu femeile e bine! Imi place.

Cumva aparent lămurită se întoarce în cabină de unde iese cu satsifacție pe chip și exclamă victorioasă:
– Am votat că nu, am votat împotrivă!

Și-și ia catrafusele și pleacă!

Luat din spital și adus la vot

Nici nu știu dacă să râd sau să plâng. Comentăm și râdem, ne dăm palme peste frunte de așa caractere. Mai stau nițel și mă duc acasă pentru încă o cafea și ceva de mâncare, apoi mă pornesc spre cealaltă școală. Nici acolo prezența nu aglomerează sala unde-s două secții, stăm la povești afară. Unul din membrii biroului secției de votare mi se tot adresează cu Copil, și-mi vine să-i răspund cu Nenea, dar nu-s sigură că ar simți ironia, așa că o las baltă. Un Logan parchează chiar pe trotuar și din el iese un călugăr, o călugăriță și încă o femeie tânără, cu capul acoperit, cu cămasă albă închisă la gât și fustă lungă. Toți trei scot afară din mașină un bătrân care abia se ține pe picioare plus baston și-l duc spre secția de votare, unde urcă și coboară cu greu cele câteva trepte. Călugărul și măicuța merg la o secție, bătrânul este așezat pe un scaun să aștepte, apoi, cum votează oricum pe suplimentare, se pare că nu e din București, este dus ușurel la cealaltă secție, ca să nu aștepte. Dă buletinul, primește votul, femeia tânără se agită în jurul lui într-o manieră care nu-mi place. Nu-mi place oricum toată faza, mi se pare evident că moșul a fost luat pe sus, îmi explică călugărul că e internat în spital, la Filantropia și a vrut el.
– De ce nu a cerut urna mobilă? Are dreptul.
Se bâlbâie și spune ceva că ar fi cerut, dar că de la spital n-au vrut sau n-au știut ce să facă și uite că au venit cu voia lui Dumnezeu.
Între timp, moșul intră în cabină, tânăra intră și ea. Dacă nu strigau cei din secție la ea, cred că-i punea și stampila pe vot, să fie sigură. Zice că nu stătea, doar i-a dat ochelarii. Lasă, că putea să-i dea ochelarii înainte să intre în cabină! Nu pot să scap de senzația că bătrânul a fost luat pe sus, bahar n-are măcar ce se votează, cu ochelari sau fără a ieșit din cabină într-o fracțiune de secunda. Efectiv a fost cel mai rapid votant pe care l-am văzut în astea două zile, în nici un caz nu avea când să citească ce scrie pe buletinul de vot, știa unde să pună ștampila. Dacă nu cumva aia o fi fost așa iute de mână și a votat ea. Au pus-o să scrie o cerere să i se permită să intre cu el în cabină ca însoțitor, să fie, chipurile, acoperiți, dacă aveam eu să fac scandal. Legal, puteam. Puteam să fac întâmpinare, aveam căi legale. Dar asta însemna ca bătrânul să rămână și el acolo, sa dea și el declarații, și abia se ținea pe picioare. Însă m-am enervat cumplit că pentru un nenorocit de vot chinui așa un moș. Sper ca tânăra aia prea-zeloasă să-și ia măcar niște rigle la palmă de la Sf Petru pentru asta!

Am mai stat un pic la cele două secții să văd dacă mai apare careva târând vreun bătrân, dar după episodul ăsta a fost iar liniște și pace așa că am plecat la celelalte trei din aceeași școală. Unde era, desigur, tot liniște și pace.

Frichi-Frichi

Am văzut-o de cum a intrat, am intuit un personaj apare. Mică, îndesată, cu o burtă de gravidă în luna a șaptea, cu pălărie, un maldăr de chei agățare de gât, o cutie mică de pantofi Timberland și o tolbă ca de poștaș, și cu un maidanez negru cu pete violet pe fund, ținut cu lesă din funie. Intră și vorbește, în câteva secunde știu deja că votează repede, că trebuie să plece 400 de kilometri, și nu vine tineretul, nu? ce păcat! Are accent ca Marina Voica.
Cineva îi ia sfoara câinelui din mână, intră să voteze, iese, împăturește buletinul în patru, se duce spre urnă și, doamnelor și domnilor!, stimați telespectatori!, sărută buletinul de vot, cu ventuză aplicată cu ruj fistichiu, îl sărută, îl pune în urmă și zice: Am votat! Îmi pare rău, dar nu sunt normali!

Până-și recuperează buletinul, deplânge tineretul dezinteresat, apoi zice că înțelege, votul ei e în buzunar, cum spunea bunicul, să ai în buzunar contează, să găsești acolo bine când bagi mâna… și bagă mâna să ne arate, dar nu are nimic în buzunar. Că ea a muncit toată viața, și acuma e la pensie dar are două joburi, că se plictisește, mai traduce….

Președinta secției și cu mine, care sprijinim tabla, zicem amândoua, în același timp, să pocnească un drac, …din rusă!

Și vine spre noi, n-are chef să plece.
– Dar ce profesie aveți?, întreb, nu musai pentru că vreau să știu ci mai ales pentru că-s curioasă ce profesie zice că are.
– Militar de carieră. 40 de ani de teren.
Mă uit la ea. E chiar cum am descris-o, nu arată ca cineva care a făcut 40 de ani de instrucție pe teren.
– Serios? Tare!
– Tare! Ca noi! Că eu sunt scorpion! Ăștia sunt uniți. N-ai văzut că Dragnea și Băsescu nu se ceartă niciodată. Scorpioni!

(am crezut că bate câmpii, zic sincer, dar am verificat și, da, amândoi sunt în zodia Scorpion)

– Și la ce armă?
– Am fost la antidrog. 15 ani, până m-am enervat și mi-am pocnit comandantul. Că era încrezut. L-am pocnit, i-am dat un cap în gură, uite-așa l-am pocnit, dă-l naibii de prost. Păi nu te pui cu mine!
– Și?
– Și ăla m-a dat afară, dar eu m-am dus la șeful lui și am vorbit cu el și a zis să mă interneze la spital, așa, de sanchi, și pe urmă să mă mut. Și m-am internat, am stat vreo câteva luni, și îmi dădeau și pastile, dar eu n-aveam nimic, era așa, de sanchi, că eram sănătoasă, și pe urmă m-am mutat la Contrainformații.
– La spioni?
– Dada, să-i prind pe ăia.
– Și faceți urmăriri, așa, ca-n filme?
– Dada, de toate facem, păi cum să nu facem! Facem! Numai că aici ne fac teste psihologice des, la patru luni, la șase luni. E neplăcut. Dar le trec. Le trec pe toate!
– Felicitări!
– Și să știi că eu n-am nimic cu ăștia, zău. Lasă să se iubească și ei, ce dacă se iubesc. Dar nu e normal. Și ăstia care nu votează, tinerii ăștia, își zic io, dacă nu vin să voteze înseamnă că li se pare normal, așa, frichi-frichi, pe la spate!, zice, și-și mișcă mâna pe la fund! Uite-așa le place!
Și râde.

A vorbit de toate încă vreo zece minute, de casa de la Vaslui, de familie, de cum n-aruncă niciodată nimic, poate îi mai trebuie, într-un melanj perfect și aproape credibil între imaginație și realitate. Mi se termina bateria la telefon și nu aveam acumulator la mine, trebuia să plec, altfel n-aș fi întrerupt-o. Devenise obositoare, dar era atât de nevorbită și bucuroasă că o ascultă cineva încât aș fi ascultat în continuare. I-am spus că am treabă și mi-am cerut scuze.
Una din fetele din secția de votare ne întreabă:
– Chiar e la Contrainformații sau minte?
– Nu e. Dar nici nu minte. Ea crede că e, îi răspunde președinta, fix cum mă gândeam și eu.

Când am plecat, un sfert de oră mai târziu, stătea în fața școlii, prinsese un domn la discuții și sporovăia veselă. Domnul nu apuca să spună nimic. Elena. O chema Elena. Să mă ții minte, mi-a zis. Cu siguranță!

Închiderea

Se întuneca atunci când am plecat spre scoala mea cu popas pe-acasă pentru încărcat bateriile telefonului și pe ale mele. M-am grăbit să mă duc la închidere pentru încă un tur, poate se mobilizaseră vecinii la vot, dar nu era cazul. Nu doar că nu erau cozi, dar nu era nimeni. Media era undeva sub 15% din numărul celor de pe listele permanente. Cu suplimentare cu tot, situația era oricum, tristă pentru susținătorii referendumului. La 21 fix, pe ceas, s-au pornit procedurile de închidere. La scrutinul din 2016 m-am întors acasă a doua zi la 7 dimineața după o noapte de pomină la secție, că tot ieșea cu scandal. Spre deosebire de atunci, totul a fost ca la carte, mai puțin partea aia cu manipularea voturilor exclusiv de către președinți. După lege, președintele de secție trebuie să ia fiecare vot, să-l arate, să spună care e opțiunea votantului și apoi să-l pună în teancul de da, nu sau anulate. Aici le-au sortat și numărat împreună. La 100-150 de voturi/secție totul s-a terminat incredibil de repede. Toată lumea știa ce are de făcut, cheile au fost în regulă, atâtea buletine, atâtea voturi, sigilat tot, la revedere! Până la zecee jumate toate erau numărate, raportate și lumea gata de plecare!

Așa că am plecat și eu.

***

Pe FB lumea sărbătorea rezultatul, Hai, că totuși suntem o țară ok. Eu nu cred că rezultatul ne arată toleranța sau vreun grad scăzut de homofobie. Dacă votul nu ar fi fost atât de (evident) politizat, referendumul trecea fluierând. Poate nu cu 90%, cât a fost procentul final de DA-uri, dar trecea cu peste 4 din 5 români aprobând modificarea Constituției după vrerea CpF.
Așa că, nu, n-am câștigat noi, ăștia care am boicotat, ci au pierdut ei, pentru că au jucat-o prost și pentru că, evident, n-a reprezentat o miză de strofocare pentru PSD. Pentru că, de furat, dacă voiau să fure, ar fi putut lejer s-o facă, la cât și cum au modificat legislația. Și-așa s-a votat mult pe suplimentare prin țară, dar probabil ăsta a fost excesul de zel al  unor primari, dar fără ordin de sus.
România e homofobă și cred că nu e un subiect închis. Nu la nivel de schimbare de legislație, nu vor încerca din nou curând, dar la nivel de educație, toleranță, empatie, deschidere, acceptare și înțelegere mai avem mult de lucru unii cu alții și cu noi înșine.

Răsplată!

A doua zi după referendum am primit un mesaj de la MindBlower în care îmi scriau că îmi mulțumesc că am fost observator și ar vrea să-mi ofere harta României, forma răzuibil, ca să zic așa. O idee mișto, întru descoperirea țării.  Mi s-a părut că se potrivește cu ce ziceam și eu mai sus, că trebuie să ne descoperim unii pe alții cu mai multă înțelegere și toleranță, așa că am acceptat și am să dăruiesc această hartă mai departe.

Dar nu oricum. Pentru că referendumul ăsta ne-a costat vreo trei spitale, vă provoc să dați un SMS la 8864 cu mesajul SPITAL. În felul acesta faceți o donație lunară de 4 euro pentru construirea primului spital de oncologie și radiologie pediatrică din România, un proiect ambițios dar extrem de necesar al echipei Dăruiește Viața. Sper s-o faceți oricum, nu (doar) pentru hartă, dar, prin tragere la sorți, unul dintre cei care îmi lasă comentariu cu AM DONAT poate să câștige și harta, nu doar gândul că face ce trebuie. O să am nevoie, după aia, de dovadă, firește, dar sunt convinsă că o să donați. 4 euro e o sumă foarte mică pentru un proiect așa mare! Până duminică, 21 octombrie, la ora 20, când anunț cine primește cadoul.
Mulțumesc!

Update: And the winner is…. Alexandra! Vine curând spre tine un mail cu detalii!