Zi calmă la redacţie, nimic nu anunţa haosul ce avea să înceapă un pic după ora patru. Nu mai ştiu cine a strigat să ne adunăm în biroul redactorului şef că pică turnurile gemene de la WTC. Neîncrezătoare, am presupus întâi că e un banc, mi se părea incredibil, dar m-am lămurit repede că era pe bune, că America era terorizată chiar la ea acasă, în inima New York-ului şi, mai târziu un pic, la Pentagon.
Ca externistă ce mă aflam pe atunci, am fost şi am rămas “de gardă” vreme de aproape o săptămână, petrecându-mi cea mai mare parte a timpului în redacţie şi ajungând acasă doar cât să mă schimb, să fac un duş şi să dorm câteva ore. A fost, de departe, una dintre cele mai intense experienţe profesionale şi, cu toate că regimul de stres de atunci m-a căptuşit cu un ulcer (vindecat ulterior), nu regret nici o secundă.
În primele momente, după şocul iniţial, mi-au dat lacrimile. Era clar că vor fi multe victime iar America, lumea întreagă, de fapt, era paralizată. Când am început să adun informaţii pentru ziar, însă, orice sentimente au fost lăsate de-o parte. E uluitor cât de tare te poţi transforma într-un asemenea context în care trebuie să te gândeşti la ştire mai mult decât la drama propriu zisă, cu claritate, fără emoţii, fiindcă n-ai vreme de aşa ceva.
Au trecut zece ani de atunci, America şi-a purtat războaiele şi continuă s-o facă, declanşând, între timp, o isterie a transportului aerian şi o criză economică mondială. Dincolo de greşeli şi orgolii, însă, oamenii s-au adunat la Ground Zero pentru a-i comemora pe cei disparuţi. Cu respect, cu lacrimi, cu emoţii. Întrebându-se, probabil, din nou şi din nou, pentru ce a fost nevoie să moară, de fapt, atât de mulţi oameni.
