Aseară am fost la teatru. Bulandra, sala Izvor, spectacolul “Îngropaţi-mă pe după plintă”. Fusesem avertizată că e un spectacol puternic, că o să plâng, râuri de lacrimi, o pădure de serveţele. N-am plâns. M-am înduioşat, m-am înfuriat peste măsură, dar nici măcar o lacrimă nu s-a scurs pe obraz.

Spectacolul este, fără îndoială, puternic, şi unul dintre cele mai bune pe care le-am văzut, prin puterea textului, a unei foarte foarte bune scenografii şi regie de lumini şi, cel mai mult, prin jocul excepţional al doamnei Mihuţ şi al lui Marian Râlea, cel care interpretează o dedublare mai mult decât un (dublu) rol: este Saşa care îl joacă pe Saşa cel de 8-9 ani.

Unu, doi, unu, doi… numele meu este Saşa Saveliev. Sunt elev în clasa a doua şi locuiesc cu Bunica… Şi cu Bunicul. Mama m-a schimbat pe un pitic vampir şi m-a părăsit. De atunci atârn ca un crucioi de gâtul Bunicii. Şi asta se întâmplă de la patru ani.

Am urât-o pe Bunică, am urât-o cu pasiune, chiar, fiindcă eu însămi am fost obiectul unei iubiri ce trece peste limitele sentimentului frumos şi se duce în obsesie, în posesivitate, în a cere celor din jur să facă pentru tine mai mult dacât faci tu însuţi, cu titlul de “trebuie să primesc pentru că iubesc”. Trebuie şi iubirea nu au nici o legătură. Niciodată.

(îmi dau seama acum că, pe măsură ce scriu, mă încarc cu stările pe care, încordată fiind aseară (din alte motive), am refuzat să le las să mă cotropească)

Am înţeles-o pe Mamă, incapabilă să ţină piept Bunicii, împărţită între iubirea de femeie, cea maternă şi cea filială, egoistă şi ea, sacrificându-şi copilul pentru a-şi salva propria imagine despre sine…Din perspectiva asta, pentru mine Bunicul şi Tolea, au doar rolul de a creiona încă şi mai bine personajele Mama şi Bunica, pentru ca acestea două să explice desăvârşit personajului Saşa, cel împărţit între Viaţa reală şi Fericirea rară.

Restul e istorie. Istorie foarte personală a fiecăruia: toţi avem nişte demoni prin dulap. Vă recomand insistent spectacolul, ca exerciţiu de exorcizare. Doare, da. Însă, uneori, e necesar.

În fine, de aseară, ascult asta pe repet. Nu e întâmplător şi are legătură cu tot ce am scris mai sus… printre rânduri.

La categoria emoţii, teatrul e, într-un top personal, înaintea filmului. Nu iese nimeni din ecran să interacţioneze cu mine, nici în mama 3D-ului! Şi îmi plac spectacolele în care actorii depăşesc spaţiul consacrat de joc şi vin în sală. Te simţi ca o părticică de spectacol. Şi, în ciclul biropat ce descrie vieţile celor mai mulţi dintre noi, orice emoţie frumoasă e binevenită!

Aseară am fost la primul şnur Ivanov cu Vlad Ivanov care joacă, desigur, personajul cu acelaşi nume – Cehov însuşi n-ar fi putut face o distribuţie mai nimerită! Şnur e, în termeni de culise, repetiţia cap-coadă a unui spectacol, ca o variantă needitată a unui manuscris. Apropo, piesa a fost scrisă în 10 (da, zece) zile, iar punerea în scenă va fi durat, până la premiera din 30 ianuarie, şase săptămâni. Mi se pare o super performanţă!

Din acest motiv, de needitare, experienţa a durat spre patru ore – cam prea lungă pentru a-mi reţine constant atenţia, s-ar putea zice. Totuşi, n-a fost cazul, şi e bine să ştiţi că spectacolul propriu-zis nu va dura atât de mult, această repetiţie având, printre altele, rolul de a stabili ce scene trebuie scoase ori accelerate pentru ca spectacolul să capete un ritm perfect. Şi, pentru că regia poartă semnătura lui Andrei Şerban, n-am nici un dubiu că aşa o să se întâmple.

Oricum n-aş fi putut să nu fiu atentă întrucât Ivanov, pe lângă… Ivanov, beneficiază de o super distribuţie: Marius Manole (personaj negativ care nu ţine cont decât de sine şi de interesele sale, adesea utopice), Mirela Oprişor (soţia lui Ivanov care a pierdut tot: avere, religie, familie, sănătate, iluzia iubirii), domnul Victor Rebengiuc (atââââât!) sau Dana Dogaru – o foarte plăcută revedere.

Pe scurt, Ivanov nu ştie prea bine ce-i cu el. A crezut că iubeşte, nu se ştie dacă o femeie sau potenţiala ei zestre, e nefericit, are datorii, e deprimat rău şi totuşi nu-ţi e milă de el, pentru că se lasă “supt” de această depresie ca de-o gaură neagră, fără să lupte, ba chiar rezistând, aparent, oricăror eforturi menite să-l ajute. Nu e o comedie, dar am râs, şi nu puţin!

Dacă aveţi nevoie de vreun imbold suplimentar pentru a vă lua bilete, vă mai spun doar că spectaculoasa treime Ivanov, Rebengiuc şi Manole dă naştere, pe scenă, unui personaj cotidian extrem de complex şi comun, şi pe care, în lipsa unei alte definiţii, o să-l numesc (banal, ştiu!) Bărbat.

Grand merçi, Cristina, pentru experienţă şi pentru imagini!

Bonus: ce zice Chinezu despre spectacol şi un interviu cu Kenneth Branagh despre cum l-a văzut şi jucat el pe Ivanov la Londra: