În mai 2012, când viaţa mi-a servit o lecţie cu gust de pelin, în urma căreia, ce ironie!, trebuia să învăţ a zâmbi printre lacrimi şi să nu întreb De ce?, mi-am spus că nu mă mai implic în campanii umanitare, că o să mă limitez să ajut când şi cât pot şi atât.

Fac o excepţie acum, şi nu mă întrebaţi nici voi De ce?, aşa cum nici eu nu am întrebat, cu toate că mi-aş fi dorit să înţeleg mecanismele sorţii care îi strânge în braţe pe unii, iar pe alţii îi îmbrânceşte. Singurul răspuns, cred, este unul de sorginte cvasi egoistă: am nevoie, din când în când, să-mi alimentez încrederea în oameni şi omenie, am nevoie de asta ca să pot continua să cred în mai bine şi în “au trăit fericiţi”.