Îmi place prenumele meu şi mi se pare că mi se şi potriveşte, cu atâţia R, sonor, adică, ba mă încântă şi rezonanţa lui istorică, apropo de povestea romantică dintre domniţa Ruxandra şi Timuş, duşmanul tatălui său. Şi de aia ţin să nu fie pocit. Nu Roxana, nu Ruxi. Compromisul pentru leneşi şi varianta scurtă pentru Twitter poartă numele de Ruxa. Dar prefer Ruxandra.

(Ilinca Dima e altă poveste)

Din pricina asta, nu cred că m-am recomandat niciodată altfel decât în formula prenume nume, lucru care, de altfel, mi-a atras admonestări din partea unor profesori care nu priveau cu ochi buni ieşirea din tiparul catalogului. Adică, vezi Doamne, eu aş fi fost Predescu, nu Ruxandra. Mie mi se rupea şi am continuat să-mi semnez lucrările şi tezele în acelaşi fel. Între timp, şi numele a devenit… renume, în sensul că s-a personalizat: mi s-a zis, încă mi se mai spune, pe alocuri, piaredescu, făcându-se referire la ceea ce fac, profesional vorbind, de vreo zece ani.

Tocmai de aia nu pot să nu fiu un pic surprinsă când văd, pe Twitter, pe Facebook sau chiar faţă în faţă, oameni care se recomandă Popescu Miaunel în loc de ceea ce eu găsesc firesc, adică viceversa. Şi nu pricep de ce fac asta. Nu le spune nimeni că nu e ok aşa, că după anii şcolii, hai, şi după liceu, obiceiul ăsta “dă rău”? Nu sunt conştienţi că, la fel ca în seria Nemuritorul, denumeşti întâi individul şi apoi familia din care face parte?

Ori sunt atât de lipsiţi de individualitate încât nu contează?!