În vremurile mele de angajat full time, masa de prânz era, de cele mai multe ori, sărită. Cafelele cu lapte îmi potoleau prea adesea lamentările stomacului, însoțite, eventual, de niște sărățele procurate de la cel mai apropiat butic. Dacă îmi aminteam să comand ceva, de cele mai multe ori preparatul cu pricina se răcea lângă tastatură până la amiază când ritmul parcă se mai ostoia nițel. De adus de-acasă n-aveam ce, fiindcă n-aveam când să mai și gătesc. Dar asta e altă discuție.
În seara asta am fost într-un loc drăguţ, la nişte doamne simpatice care au vrut să ne povestească despre business-ul lor. Nice and cosy, vreo 12 bloggeriţe (detest diminutivarea asta! chiar aşa, nu putem găsi alt termen pentru fetele care fac blogging?!) dimpreună cu doamnele respective şi cu organizatoarea întâlnirii. Şi cu o tânără despre care n-am înţeles foarte clar ce hram poartă în locul respectiv, ci doar că e PR şi că are un proiect cu locul în care ne aflam.
Piaristă, jurnalistă, specialistă
Tânăra PR s-a recomandat scurt Adina smth şi a început să vorbească ca şi cum ne citise pe toate, ştia ce hram purtăm, eram din aceeaşi poveste (una nedefinită), dar ea avea apanajul de a fi, you know, PR şi jurnalist. Ca om cu ştate vechi prin presă, am întrebat-o pe unde a lucrat. Mi-a zis un nume de site de care n-am auzit niciodată şi că înainte a lucrat prin Pro – trustul, cred, nu televiziunea. Boon, bine, un reper, hai, zi mai departe.
Mai departe a povestit una-alta despre experienţele ei cu locul în care eram (pozitive, all right) iar eu am întrebat-o de obiective, fiindcă ne zisese de rezultate iar eu ştiu că rezultatele sunt bune sau nu în funcţie de nişte obiective. S-a dovedit că tânăra nu avusese obiective, ea era doar veselă şi fericită cu experienţa ca atare. Mbine, ok, pot să accept şi asta!
Ce ştii să faci de banii ăştia?
Ce nu pot să accept e faptul c-a trecut la business, cum ar veni, cu următoarea abordare: “Aici e vorba de o campanie de promovare. Toată lumea ştie că o campanie bună durează cam trei luni, aşa că eu vreau să ştiu ce puteţi voi să faceţi pentru promovarea locului, că vă dăm nişte servicii moka” şi, mai specific, “Câte comunicate de presă puteţi scrie pe săptămână?”.
Îmi displăcuse fata de la prima silabă pe care a scos-o, din limbajul corporal pe care îl avea, din priviri, gesturi, tot, chiar şi pentru că ţinea în mâini un clip board, ca Octavian Ursulescu pe vremea când prezenta Mamaia, şi admit asta, dar faptul că am întrebat-o de obiectivele campaniei n-are legătură decât cu logica, nu cu antipatia. Am mai avut (şi probabil o să mai am) clienţi după care nu m-am dat în vânt ca oameni, dar am lucrat totuşi foarte ok cu ei.
Obiectivele fetei erau aşa: Păi, să promovăm. Eu am insistat: Bine, dar mai concret? Ce, cum? Există un USP? Că nimeni de aici nu scrie comunicate de presă pe blog cu copy/paste. Iar eu, ca să scriu un comunicat de presă, iau destul de mulţi bani, că ăsta mi-e jobul!
La asta fata s-a uitat urât (pe mine mă buşea rău râsul) şi a zis, clar şi răspicat: Cred că vorbesc în chineză.
Inevitabil, şi celelalte bloggeriţe s-au simţit lezate de o asemenea manieră de abordare, iar Anne-Marie chiar a scris despre asta un post foarte bine articulat! Faza a fost depăşită elegant prin scoaterea tutei din peisaj şi iniţierea unui alt moment, admirabilă repliere a gazdelor.
Fireşte, tânăra PR a fost comentată at large tot restul serii şi recunosc că ne-am amuzat copios pe seama ei. La sfârşit, însă, după ce lumea a plecat, eu m-am dus s-o întreb, totuşi, ce naiba a fost în capul ei cu o asemenea abordare. Era singură într-o altă cameră şi mi-a fost milă de ea – ştiu, ştiu, dar asta e!
Cum se face PR, de fapt, dacă nu ştiaţi!
Tot cu nasul pe sus, tot fără să-şi ceară scuze, din vorbă în vorbă, mi-a explicat că PR-ul înseamnă să aibă un buget şi să plătească articole, că a lucrat şi cu clienţi străini şi aşa se face, se plătesc articole. De ce ar scrie un jurnalist despre un business sau altul fără bani?
I-am spus că ce zice ea nu e PR, e media buying toată ziua, şi că ar trebui să nu-şi mai zică PR dacă asta pricepe ea din meseria asta! Iar replica nu a întârziat să apară: pe noi aşa ne-au învăţat la facultate, că PR-ul trebuie să facă să apară atâtea articole în atâtea locuri şi că ea întoteauna plăteşte articolele, că aşa face de trei ani de când s-a apucat de PR, normal că plăteşte articolele, şi că îmi arată cursul domnului Coman ca să văd.
Eu nu pot să cred că Mihai Coman (dacă nu ştiţi cine e, google him!) predă aşa ceva, nu cred nici dacă văd notiţe de curs cu fraza asta, scrisă întocmai! Aşa că am insistat şi i-am spus să-mi spună exact cum a zis domnul Coman.
Răspunsul: PR-ul trebuie să facă în aşa fel încât să apară articole în presă.
Da, tuta pământului, asta e corect, apariţiile în presă intră în sfera activităţii de relaţii publice. Dar trebuie să le genereze, ca pe ştiri, nu să le plătească!
N-am plătit niciodată un articol şi, slavă clienţilor!, am găsit ce să comunic şi astfel să generez chiar şi articole cu trimitere din prima pagină! Deci ştiu că se poate, aşa că vă rog să-mi spuneţi şi mie ce se învaţă în şcolile astea şi de ce există absolvenţi de PR şi jurnalism care cred că datoria unui om de relaţii publice e să ducă la casierie nişte facturi pentru advertoriale nemarcate?!
Deci?!