Poate de vină e astenia de toamna asta care nu mai vine, poate doar amintirea unui fapt mult prea consumat, petrecut, cu aproximaţie, acum trei ani, poate e vineri sau poate, mai mult ca sigur, desigur, uneori am accese de onestitate pe care nu pot sa mi le reprim. Dada, ştiu că, de fapt, suntem o lume de oneşti. Cu toţii şi, mai ales, cu noi inşine. Aham!

Trec printr-o perioadă mai degrabă dubioasă, în care descopăr (din nou) că lumea nu-i aşa cum a promis, vorba cântecului. Bine, (aparent) nu-s vreo naivă, ştiam şi eu asta dar meschinăria unora încă reuşeşte să mă surprindă, efortul maxim, deranjul de a avea doua (sau mai multe) feţe pe care le alterneaza dupa cum devine cazul, uneori (şi asta mă termină!) cu sinceritatea omului care chiar nu’şi dă seama de ce ar fi greşit să fie când hăis, când cea.

Meseria mea (pe care o iubesc!) presupune o oarecare îndemanare de a jongla cu vorbe şi, uneori, cu atitudini, deci nu mi’e strain jocul actoricesc de lumini şi umbre, însă, cu toate astea, dubla personalitate dusa până la schizofrenie îmi taie apetitul de oameni şi alimentarea cu logică.

De ce?! De ce să te chinui să păstrezi nişte aparenţe dacă oricum eşti jogodie? Sau, dimpotrivă, dacă nu eşti un om rău, cine sau ce te poseda să te ticaloşeşti acum, pentru ca, două minute mai târziu, să’ţi culegi spumele de pe rever murmurând un cântec vesel? Beats me!

Zilele astea, crocodilii bulimici sunt în alertă maximă, sătui şi scârbiţi, însă (da, până şi ei!), de atâţia oameni cu atât de multe feţe şi cred că trebuie să investesc în nişte rechini. Albi, normal. Să dea bine! :D

Sau, şi mai eficient, un cântec vesel să cântăm:

PS trece.. :)