Când eram copil, maică-mea avea o prietenă, fostă colegă de liceu, Ada, medic stomatolog. Cabinetul ei era chiar la noi pe stradă, așa că mergeam ba în vizită, ba la control, însă mereu cu plăcere fiindcă Ada avea câte o istorie pentru fiecare instrument cu care lucra. Prin urmare, rămâneam oricum cu gura căscată și nu neapărat fiindcă așa trebuie să stai pe scaunul de la dentist!

Cred c-a fost bafta mea proprie și personală fiindcă, altfel, nu-mi amintesc să fi venit cineva la școală să ne explice cum se face un periaj corect – și nu, frecatul dinților sus-jos nu intră la categoria periaj corect – și nici măcar cum cerneala penetrează creta, dacă mai țineți minte reclama.

V-am zis ieri că, după o pre(a)lungă pauză, mi-am luat inima-n dinţi şi ne-am prezentat la dentist. Vestea bună e că îmi păstrez inima şi majoritatea dinţilor. De fapt, pe toţi. Totuşi, o măsea de minte trebuie să facă obiectul unei extracţii – oh, the joy!

Măselele de minte, apropo, sunt o eroare de proiectare, eu aşa am impresia. Nu ne folosesc la masticaţie, se cariază relativ uşor, nu ne fac mai deştepti atunci când îşi croiesc drum dureros prin gingia noastră şi, de parcă toată această inutilitate n-ar fi suficientă, cele mai multe dintre ele au prostul obicei să posede nişte rădăcini învârtite şi încâlcite de numa’! Aşa că joacă mereu roluri principale în producţia “Greu de scos”. Cel puţin cele două care mi-au pus probleme până acum aşa au făcut.

O să vă zic cum decurge acest aspect data viitoare când merg la dentist. Deocamdată, vizita de ieri a presupus detartraj, periaj profi şi o albire, fiindcă – mi s-a spus – plombele pe care le am de pus trebuie să se asorteze cu culoarea dinţilor.

Misiune imposibilă: am fost făcută să tac!

Detartrajul n-a fost chiar cea mai plăcută experienţă, mai ales că am chiulit de la vizitele obligatorii la stomatolog în ultimul timp. Dar a fost suportabil, la fel şi celelalte proceduri. La albire chiar m-am distrat, fiindcă ţi se pune în gură un fel de “zăbală” de plastic menită să-ţi ţină dinţii expuşi la lampa cu ultraviolete. Pe lângă “zăbală” stă “aspiratorul”. Şi, peste toate, o pereche maaaare de ochelari care te protejează de ultraviolete.

Am stat mută şi cuminte o jumătate de oră. Mă rog, m-am mai dat pe twitter. Şi cred că asta a fost partea cea mai grea a vizitei de ieri. Dar a meritat, oh! Ieri, după vizita la clinică, am zâmbit larg tuturor, cunoscuţi sau necunoscuţi, foarte încântată de dinţii mei cei albi.

Mai greu a fost pentru Raluca, doctoriţa care mă va trata. Sunt sigură că are mulţi pacienţi stresaţi de dentist, dar ca mine probabil sunt puţini! Mă rog, pare să aibă răbdare. Şi ajută şi faptul că e foarte calmă. Şi blândă.

Următoarea programare, luni. Vă ţin la curent! Poate ne vindecăm împreună de spaime stomatologice! :)

Mai ales de când am avut sinuzită şi am fost nevoită să fac puncţie – ocazie cu care am leşinat, yey! – suport cu greu ideea ca cineva să se apropie de faţa mea cu vreun obiect metalic, fie că e “linguriţa” aia care-l ajută pe medic să se uite-n amigdalele mele sau penseta cosmeticienei. Sunt foarte stresată şi, probabil, din pricina asta enervantă. Dar ştiu eu ce ştiu!

Taman de-aia perspectiva vizitelor la dentist nu e chiar plină de voioşie, ci dimpotrivă. Dar cum mă sâcâie o măsea de minte, şi cred că trebuie să ne despărţim, cum ţigările nu sunt nici ele prea benefice în ceea ce priveşte culoarea dinţilor, mă tem că nu am încotro şi trebuie să merg la dentist.

Am ales Clinica Stomatologică Imperial Dent, pentru că mi-a fost recomandată de câţiva prieteni, iar azi e prima vizită  şi sunt stresată. Vă ţin la curent, sigur mai sunt şi alţi “stresaţi” prin preajmă. Poate ne vindecăm, zic.

FTR, sper să mă creadă pe cuvânt când o să le spun că xilina nu are nici un efect asupra mea, în schimb am o toleranţă mică la durere. Alti stomatologi nu m-au crezut, iar eu am suportat consecinţele! Brrrr!