De 1 Martie am ieşit cu fetele în oraş. Dar nu oricum, ci în variantă organizată, cum altfel decât tres S!MPA, de către Cristina Bazavan şi fetele de la Tabu. Am fost alintate cu mărţişoare, bere de fete (Redd’s), cafele de la Illy, Cointreaupolitans, ca să fim Cointreauversial, floooriceeeeeleeee, daruri şiiiiii… a, dar despre asta vă zic mai încolo un pic.

Din start, una din surprize a fost chiar locul, respectiv holul cinematografului Patria, refăcut ca spaţiu închis, cu canapele şi fotolii comode, albe. Aproape 50 de doamne (şi domnişoare – a adăugat Oana Brătilă, cea care ne-a adus mărţişoare confecţionate chiar de ea!) au produs un fond sonor vesel întrerupt pe ici-pe colo, de exclamaţii vesele “aaaaaa! ai ajuns şi tu, braavooo!”. După mingle am făcut linişte (da, se poate!) şi ne-am uitat la una dintre cele mai faine comedii pe care le-am văzut în ultima vreme.

S-a râs în hohote la film

“Bună! Ce faci?” (“bn, cf” – pentru adolescenţii atomici), este, fără discuţie, o comedie. Pentru că dialogul e fin, situaţiile mustesc de umor şi, de fapt, întreaga acţiune e o ironie a sorţii. La modul amuzant. Regia e semnată Alexandru Maftei, o semnătură despre care am aflat că, în timpul filmărilor, a fost îndelung exersată, fiecare scenă fiind refăcută până la perfecţiune. Şi se vede!

Gabriel şi Gabriela au un mariaj de vreo două decenii, trecut, nu fără urmări, prin “cine spală farfuriile” şi “adu tu borcanul cu hrean”. Amândoi şi-au redesenat visul din tinereţe în ceea ce prieşte cariera lor. Gabriela  (Dana Voicu) a renunţat la Facultatea de Psihologie pentru a-l creşte pe Vladimir, fiul celor doi, iar acum conduce o mică spălătorie de lux. Gabriel (Ionel Mihăilescu) a suferit un banal accident casnic, accident care a pus capăt unei promiţătoare cariere de pianist, iar acum se ocupă cu întorsul paginilor de partitură pentru un pianist care nu e nici pe departe atât de talentat ca el.

Doi rataţi, s-ar putea spune, cu o viaţă aparent banală, ternă. Internetul îi scoate din această aparentă banalitate, atunci când învaţă să intre pe chat şi ajung să vorbească… ironia sorţii, vă spuneam!, unul cu celălalt, însă fără să ştie acest lucru.

O comedie universaă “made in România”. Şi e de bine!

Deliciul filmului este dat şi de poveştile paralele, cea a “virilului” Vladimir (Paul Diaconescu), şi cea a “naivei” Toni (Ana Popescu), subalterna Gabrielei la curăţătorie. Amândoi visează să se realizeze în viaţă şi astfel ajung în tot soiul de situaţii prezentate cu super umor. Ca să nu vă stric bucuria de a urmări acest film, nu insist asupra scenariului mai mult decât pentru a vă spune că aprţine Liei Bugnar! Ceea ce, fireşte, e de bine!

Filmul e prima comedie romanească… universală, în sensul că e făcut în România dar subiectul nu are neapărat legătură cu realităţile româneşti pe care cinematografia autohtonă s-a obişnuit, facil, să le prezinte pe ecran: sărăcie, comunism, comunism, comunism, de parcă asta ar fi chiar singura sursă de inspiraţie! Ei bine, nu e, şi mă bucur că cineva a avut “curaj” să abordeze o “partitură” în care cheia sol nu are formă de seceră şi ciocan!

A! Da! Uite-o pe Jipescu Miruna, că nu m-am putut abţine. Miruna, tocilara clasei, care, ce să vezi!, era un vulcan nestins! :))) Vă daţi seama, da?, că asta e noua poreclă a lui anurim!

PS Public mai încolo explicaţia cu cămăşile, aşa cum am promis, dar şi alte detalii spumoase din scenariu! Refresh, zic :)

Tocmai am văzut 127 hours, un film extrem de puternic şi pe care, dacă n-aveţi stomac tare, nu vi-l recomand. Povestea e simplă şi e adevărată: Aron Ralston, un alpinist american, se afla în excursie prin Utah, în Blue John Canyon, când alunecă între doi pereţi de stâncă, atrenând în cădere un bolovan care-i prinde mâna dreaptă.

Filmul descrie cele 127 de ore pe care Aron, interpretat de James Franco, le-a petrecut încercând să se elibereze. A reuşit, la final, după ce şi-a tăiat braţul, fază la care, dacă aş fi văzut filmul la cinema, cred c-aş fi plecat. Iniţial, filmul poate părea plictisitor, lungit, un documentar oarecare cu un tip care se caţără. Big deal. Dar prima parte ţi-l face simpatic pe Aron, te relaxează, pentru ca mai apoi dramatismul situaţiei, lungă, chinuitoare, epuizantă, să te “lovească” şi mai puternic. Suferi alături de eroul principal şi, în fine, când iese la lumină, te bucuri c-a scăpat. Te bucuri, ca în cazul meu, până la lacrimi.

Nu cred că ia Oscarul pentru Cel mai bun film, dar transmite emoţii şi te pune pe gânduri. Ca şi după Saw, ajungi să te întrebi cam ce ai fi în stare să faci ca să supravieţuieşti. Şi-ţi dai seama că într-o situaţie de viaţă şi de moarte, o să-ţi bei urina, dacă nu ai de ales, ba chiar o să-ţi rozi propriul braţ, dacă stă între tine şi “a trăi”.

Aron Ralston merge în continuare pe munţi şi ţine discursuri motivaţionale povestind despre experienţa sa. Pe bani foarte buni, aş putea adăuga. Dar asta e o altă poveste.