De multă vreme nu m-am mai înveelit şi înduioşat deopotrivă la un film aşa cum am făcut în seara asta la Cinema City cu ocazia avanpremierei BRAVE (Neînfricata) by Pixar. Ca de obicei, nu m-am uitat la trailer, dar văzusem deja nişte postere aşa că ştiam că e o animaţie cu o fată roşcată şi creaţă care trage cu arcul – Merida.
Nu că n-ar fi aşa, dar dacă vă aşteptaţi la o poveste gen Xena, prinţesa războinică, nu e cazul. Brave e despre a avea curajul să spui “nu” şi a încerca să-ţi schimbi destinul, chiar şi cu ajutorul magiei, despre recunoaşterea greşelilor, despre o mamă care îşi cunoaşte fiica mai bine, peisaje minunate şi o vrăjitoare foarte pricepută în comerţ şi urşi, după cum vedeţi mai jos!
Nu pot şi nu vreau să vă povestesc detalii, pentru că v-aş strica plăcerea de a urmări acţiunea filmului, dar o să vă spun, totuşi, că toate personajele principale, în toate formele lor, sunt foarte bine realizate, cu o meticuloasă atenţie la detalii şi mimică, iar rezultatul e încântător! Am râs şi am chicotit, împreună cu toată sala, şi am fost înduioşată şi nu mi-am dat seama când au trecut cele 92 de minute!
Mergeţi să vedeţi filmul fiindcă e frumos, o să vă facă să râdeţi, să vă înduioşaţi şi să vă căutaţi, după aia, vechiul urs de pluş – şi încă 10, ba nu!, 11 motive aici, în cazul în care eu nu v-am convins. Cu puţin noroc, să vă gândiţi că, uneori, doar uneori, chiar putem să facem ce simţim, nu ceea ce trebuie sau ce aşteaptă alţii de la noi! Eu vă urez vizionare plăcută şi aştept impresiile voastre :)
Un ultim detaliu… de fapt, două: 1. filmul este dedicat lui Steve Jobs, aşa cum apare p generic, “Dedicated to the memory of Steve Jobs, our partner, mentor and friend”, şi 2. Brave vine în cinematografe împreună cu un scurt metraj de animaţie, difuzat înainte: La Luna, o (altă) delicatesă.
Ultimul film din trilogia Batman semnată Christopher Nolan, The Dark Knight Rises, are astăzi premiera în România, după două avanpremiere, marţi şi joi. Cum marţi eram pe coclauri, am văzut filmul aseară, la un eveniment organizat de Mountain Dew, unul dintre partenerii producţiei. Că veni vorba, pe site-ul lor am văzut şi varianta Dark Berry – sper să vină şi în România, că-s curioasă ce gust are!
Impresionantă producţie, apropo, două ore şi 40 de minute de film, ca să iei a mai mare cutie cu floricele şi ăl mai mare suc, şi să caşti gura la revenirea lui Batman / Bruce Wayne, acelaşi Christian Bale – destul de “yummy”, de data asta alături de Anne Hathaway pe post de Cat Woman – neconvingătoare. Celălalt personaj feminin, Miranda Tate, e interpretat de Marion Cotillard. Din distribuţie mai fac parte Morgan Freeman, Michael Caine, Gary Oldman şi, într-o foarte scurtă apariţie fără replică, Miranda Nolan, verişoara regizorului – ca să vedeţi că şi peste ocean e cu nepotism! :)
Una peste alta, filmul te ţine în priză pe toată durata, chiar dacă sunt faze lungiiiiiteeeee, iar în cele 11 minute de până la detonarea bombei se întâmplă o groază de chestii care durează mult mai mult în realitate. Şi mai sunt şi alte chestii discutabile, dar, în fine, să dăm ficţiunii ce-i al ficţiunii şi supereroilor ce e al lor şi să zicem că filmul e ok.Şi, oricum, mergeţi să-l vedeţi sau nu, şi-a scos deja banii, încasările de până acum depăşind deja cele 250 de milioane de dolari, cât a fost bugetul!
Şi campania de promovare a filmului e impresionantă, cu parteneri care au plătit bani grei pentru asociere (linkurile sunt către site-urile dedicate ale partenerilor filmului), printre care şi: Nokia, care propune explorarea Gotham City promovându-şi Nokia Maps, Mountain Dew, care comunică parteneriatul şi în România, după cum vă povesteam şi care are un concurs ce vă poate trimite într-un tur VIP la studiourile WB, Chrysler, Visa (ofertă specială pentru mers la film cu VISA Signature card), Greyhound, care are un concurs prin care se poate câştiga o excursie la NY şi o experienţă a la Bruce Wayne, BMW, Kaspersky (tot concurs) sau ASUS.
De asemenea, nici alte mărci nu au dat înapoi de la un parteneriat cu Warner Bros şi au scos produse dedicate fanilor, cum ar fi French Connection, Diesel sau chiar Jaeger-LeCoultre, o varianta a seriei Reverse, cu un preţ estimat la peste zece mii de dolari:
şi Converse – ăstia-s chiar haioşi:
Sunt sigură că există mult mai multe produse şi campanii legate de TDKR şi, oricum, fani sau nu ai trilogiei semnată Nolan, merită să vedeţi filmul, chiar şi pentru trimiterile la haiducii de altă dată (într-o manieră care te face să-i deteşti pe cei moderni) sau teme mai filosofice, cum ar fi teama de moarte. Mă rog, am zâmbit îngăduitor.
Nu sunt un fan al filmelor cu super eroi dar cum, mai nou, încep să aibă umor, dialoguri (mai) bine scrise şi un scenariu care nu se clatină la fiecare fază, parcă încep să-mi placă. Cel puţin unele pe care le-am văzut în ultima vreme au fost chiar ok şiiiiiiii… au avut în distribuţie şi băieţi frumoşi! The Amazing Spider-Man (cu cratimă, cică aşa e varianta asta) nu face excepţie, pentru că rolul eroului care se caţără pe clădiri nu mai e deţinut de Tobey Maguire, cam tristuţ, aşa, ci de frumuşelul Andrew Garfield (28 de ani) pe care s-ar putea să vi-l amintiţi din The Social Network. Şi Kirsten Dunst ne-a scutit cu prezenţa ei (deloc nu-mi place fata asta), iar iubita lui Peter Parker/Spiderman e Emma Stone, în rolul lui Gwen Stacy. Şi, ca să fie treaba treabă, se pare că cei doi s-au amorezat şi dincolo de ecran, deci chimia e pe bune!
Mie mi s-a părut, aşadar, cel mai bun film din serie din câte am văzut, poate şi datorită efectelor speciale, a distribuţiei sau a faptului că personajul principal e bine lucrat şi jucat, are o logică, un background, iar Peter Parker se şi schimbă odată cu abilităţile păianjeneşti ale lui Spider-Man, aşa cum e şi firesc! În plus, dacă aveţi chef să vă gândiţi la filosofeli, urmăriţi-l pe şopârlul cel rău dar animat de bune intenţii… apropo de binele cu forţa care uneori nu e chiar bine.
Deci, da, mergeţi să-l vedeţi pe Amazing Spider-Man, de vineri încolo, preferabil în formula IMAX 3D, la Cinema City, fiindcă îşi merită banii şi pentru că, oricum, din când în când, măcar pentru două ore, oricine are nevoie să creadă că există eroi pe lumea asta!
Ah, era să uit să vă arăt colecţia specială The Amazing Spider-Man de la OPI, cu nume foarte simpatice: Call Me Gwen-Ever, Into The Night, Just Spotted The Lizard, My Boyfriend Scales Walls, Number One Nemesis, Your Web or Mine şi Shatter The Scales.
L-am văzut săptămâna trecută la avanpremieră, la Sun Plaza | CinemaCity – îmi place acolo, fiindcă din metrou intri direct în mall şi nu trebuie să treci prin canicula nesuferită de afară. Plus că (încă) sunt reduceri prin magazine! :D
Dar să nu divagăm! Vorbim despre film, aşadar, Rock of Ages | Rock pentru totdeauna, o comedioară muzicală cu parfum de anii ’80 dar adusă (nu rău) în prezent, cu un mix de actori necunoscuţi – Julianne Hough (enervantă voce!) & Diego Boneta, tinerii care se amorezează unul de altul în primele cinci minute şi după aia, în restul filmului, cântă de nu se văd – şi artişti consacraţi: Tom Cruise, Mary J. Blige, Alec Baldwin, Paul Giamatti şi Catherine Zeta Jones.
Filmul nu e vreo capodoperă, bine?, dar e suficient ca să nu-ţi dai seama când trec cele două ore şi, de asemenea, e mai mult decât indicat pentru o doză de bună dispoziţie la care contribuie în mod decisiv coloana sonoră, cele câteva mix-uri fiind o găselniţă chiar bună. Altfel, scenariul e din aceeaşi poveste cu Burlesque: fata cea naivă de la ţară vine în oraşul mare cu gânduri de celebritate, se îndrăgosteşte, se desparte, se regăseşte, iar povestea din fundal e despre cum să salvăm un club şi despre ceva politică dusă la extrem – Nevestele (cu adevărat) disperate antirock, conduse de CZJ!
Dialogurile şi poveştile de pe lângă sunt atât de subţiri, însă, încât au fost replici şi scene la care am râs cu lacrimi (cum era aia cu pătura, Burlacu?), însă nu fără simpatie fiindcă, aşa cum ziceam, filmul te ţine cuminte pe scaun şi, iată, te înveseleşte corespunzător, chiar dacă toate personajele sunt construite cu tuşe mult prea groase pentru gustul meu.
Bonus: Tom Cruise, care cântă cu vocea proprie şi personală, cu pectoralii la vedere (pas mal!), în skinny jeans şi fardat a la Alice Cooper, în scena de sex de pe masa de biliard cântând I wanna know what love is până cade Malin Akerman de pe masa de biliard, iar eu era să pic de pe scaun de râs!
Coloana sonoră, mai jos, şi, dacă intraţi pe site-ul filmului, puteţi asculta fragmente:
1. “Paradise City??? – Tom Cruise
2. “Sister Christian??? / “Just Like Paradise??? / “Nothin’ But A Good Time??? – Julianne Hough, Diego Boneta, Russell Brand, Alec Baldwin
3. “Juke Box Hero??? / “I Love Rock ‘n’ Roll??? – Diego Boneta, Alec Baldwin, Russell Brand, Julianne Hough
4. “Hit Me With Your Best Shot??? – Catherine Zeta-Jones
5. “Waiting For A Girl Like You??? – Diego Boneta, Julianne Hough
6. “More Than Words??? / “Heaven??? – Julianne Hough, Diego Boneta
7. “Wanted Dead Or Alive??? – Tom Cruise, Julianne Hough
8. “I Want To Know What Love Is??? – Tom Cruise, Malin Akerman
9. “I Wanna Rock??? – Diego Boneta
10. “Pour Some Sugar On Me??? – Tom Cruise
11. “Harden My Heart??? – Julianne Hough, Mary J. Blige
12. “Shadows of the Night??? / “Harden My Heart??? – Mary J. Blige, Julianne Hough
13. “Here I Go Again??? – Diego Boneta, Paul Giamatti, Julianne Hough, Mary J. Blige, Tom Cruise,
14. “Can’t Fight This Feeling??? – Russell Brand, Alec Baldwin
15. “Any Way You Want It??? – Mary J. Blige, Constantine Maroulis, Julianne Hough
16. “Undercover Love??? – Diego Boneta
17. “Every Rose Has Its Thorn??? – Julianne Hough, Diego Boneta, Tom Cruise, Mary J. Blige
18. “Rock You Like A Hurricane??? – Julianne Hough, Tom Cruise
19. “We Built This City??? / “We’re Not Gonna Take It??? – Russell Brand / Catherine Zeta-Jones
20. “Don’t Stop Believin’???- Julianne Hough, Diego Boneta, Tom Cruise, Alec Baldwin, Russell Brand, Mary J. Blige
Oare de câte ori ţi-ai dorit să dai timpul înapoi, hm? Când replica cea mai bună îţi venea fix după ce momentul trecuse, când te-ai întâlnit din întâmplare cu băiatul care-ţi place şi tu erai ciufulită şi nearanjată, când ai spus o vorbă (g)rea şi după aia ai descoperit că destinatarul nu o merita şi, nu în ultimul rând, când citeşti o carte sau vezi un film şi i-ai schimba finalul ori măcar unele dintre alegerile pe care le fac personajele.
Cum ar fi fost să poţi să-i spui lui Romeo: Băăăă, nu bea otrava, că Julieta nu e moartă, de fapt!”, iar el să… te asculte?! Sau să-i şopteşti lui Scarlett să nu mai facă pe nebuna, că Rhett chiar o iubeşte, şi şi ea pe el, chiar dacă nu-şi dă seama, ori să-i explici lui Harry Potter o parte din ceea ce va să vină către el?! Să schimbi istoria literaturii!
Ei, am veşti pentru voi: Nu se poate! :)))
Se poate, totuşi, să-i schimbăm soarta lui Kiddo, numele primului film românesc interactiv şi al eroinei principale, peliculă văzută la TIFF, sâmbătă. Kiddo e o fată săracă dintr-un cartier împuţit (ar putea fi în orice oraş românesc), cu un tată (Adrian Titieni) care bea de stinge şi ultimul obiect din casă, şi cu un frate cu un sever handicap locomotor, care nici nu poate vorbi.Ca să iasă din mediul ăsta cumva, Kiddo (Anamaria Maier, f convingătoare) se apucă de box. În loc să-şi lovească tatăl şi soarta, dă cu pumnii în sacul de box, cu la fel de multă duritate pe câtă duioşie are atunci când îşi îngrijeşte şi protejează fratele.
Partea de interacţiune vine încă de la început, când primeşti două beţe fosforescente, roşu şi albastru, şi instrucţiuni. Pe parcursul filmului, din când în când, ecranul se împarte în două, iar spectatorii votează fie o opţiune de scenariu, fie să dea filmul înapoi ca să fie puşi în situaţia de a schimba o decizie luată mai devreme. E distractiv, pentru că treaba asta se întâmplă relativ des, e distractiv pentru că, din câte povesteau realizatorii filmului, situaţiile sunt diferite de la o proiecţie la alta, şi o să fie şi mai distractiv la anul, când Kiddo o să devină film de lung metraj cu nenumărate variante.
Dacă-l mai prindeţi pe undeva, mergeţi să-l vedeţi, şi nu doar pentru faza cu interactivitatea ci şi pentru că se joacă bine, cu un Adrian Titieni atât de detestabil în rolul tatălui, încât până şi ţie, spectator în scaunul de la cinema, îţi vine să-l pocneşti!
Unul dintre proiectele din cadrul TIFF, început în această ediţie, este 10 pentru film. Mai precis, 10 + 2* pentru film, o idee (care mi se pare mai mult decât binevenită) de promovare a unor actori de teatru în lumea filmului. A existat un juriu format din opt persoane, fiecare a făcut câte zece propuneri şi, într-un final, au fost aleşi 10 actori, mai tineri – aflaţi la vârsta BAC-ului – , şi mai puţin tineri (63 de ani), după câteva zeci de roluri în teatru.
Am avut ocazia să-i întâlnesc astăzi aproape pe toţi, să le ascult o scurtă autoprezentare, de câte 2 sau 3 minute pentru fiecare, să le admir entuziasmul şi bucuria, în unele cazuri aproape uluirea, dar să nu fiu cucerită chiar pe deplin. Nu mă înţelegeţi greşit, fiecare dintre ei e un actor bun care promite sau care a confirmat deja, însă astăzi, în faţa presei, doar unii dintre ei, ceva mai puţin de jumătate, au trecut testul acestei autoprezentări menită, aşa cum a spus Levente Molnar**, să ne facă să-i iubim.
Iar eu sunt îngăduitoare, am citit interviurile de pe Liternet, prezentările lor, şi-mi plac pentru că înţeleg cât de mult muncesc, cât le e de greu să se afirme, să devină cunoscuţi şi căutaţi şi, în consecinţă, ce emoţii pot avea fiind parte dintr-un asemenea proiect. Publicul, însă, nu e. Şi nici nu are de ce să fie, aşa că lăsaţi emoţiile în culise, dragi prieteni, şi cuceriţi publicul, în primul rând, vrăjiţi-l atît de tare încât după ce vă vor cunoaşte, în seara asta, de la ora 18, la Cinema Florin Piersic, să meargă acasă, să scrie pe reţelele sociale şi să spună la prieteni “Oamenii ăştia trebuie să facă film, vrem să-i vedem pe marele ecran!”, şi la fel să faceţi şi cu profesioniştii cu care urmează să vă întâlniţi în aceste zile. Cuceriţi-i!
Cei 10 pentru FILM au fost propuşi şi selectaţi de un grup de profesionişti din teatru şi film: Tudor Giurgiu (regizor şi producător), Irina-Margareta Nistor (critic de film), Andreea Iacob (dramaturg şi regizor de teatru), criticii de teatru Oltiţa Cîntec, Cristina Rusiecki şi Andreea Dumitru, şi Răzvan Penescu (editor al portalului Liternet).
Actorii selectaţi în acest an sunt: Cristian Balint (actor independent, Bucureşti), Colin Buzoianu (Teatrul Naţional Timişoara), Lari Giorgescu (actor independent, Bucureşti), Cristian Grosu (Teatrul Naţional Cluj), Lucreţia Mandric (Teatrul Tineretului, Piatra Neamţ), Maria Obretin (actriţă independentă, Bucureşti), Pethő Anikó (Teatrul Maghiar Cluj), Elena Popa (Teatrul „Andrei Mureşanu???, Sf. Gheorghe), Olga Török (Teatrul German Timişoara), Raluca Vermeşan (Teatrul Nottara, Bucureşti). Alături de aceştia, au fost aleși, cu titlul de „Tânără speranță???, doi actori începători: Vlad Bălan (Trupa Brainstorming, Bucureşti) şi Mădălina Ciotea (Teatrul „Anton Pann???, Rîmnicu-Vâlcea).
* + 2 pentru că juriul a decis să acorde această şansă pentru două tinere speranţe: Vlad Bălan şi Mădălina Ciontea.
** Director Casting, Impresar acreditat de Ministerul Culturii, actor, Location Manager la Mănăştur Open Air în cadrul TIFF şi Project Manager la 10 pentru film
Peste trei zile, dar şi între timp, mă voi întâlni din nou cu cei 12 pentru film, şi sper să-i regăsesc, dacă nu cu contracte semnate, măcar cu mai multă încredere în ei, nişte informaţii, know-how pentru autopromovare şi contacte care să-i trimită pe marile ecrane.
Pe The Best Exotic Marigold mi l-am bifat printre primele la TIFF, findcă e cu Judi Dench, iar mie îmi place Dame la nebunie, cu umor, cu prestanţă, cu talent dăruit şi – am citit candva un interviu – modestie. Lasă că nici ceilalţi actori din distribuţie nu stau rău la cariera în cinema, iar regizorul, John Madden, a mai făcut nişte filme mişto, printre care şi multipremiatul Shaespeare in love, film pentru care Dame Judi Dench a luat Oscarul.
Înţeleg că Marigold n-a fost prea alintat de critici, poate pentru că e atât de spumos încât devine aproape hollywoodian, dar, de data asta, tenta uşor comercială e în regulă, pentru că jocul actorilor e foarte ok, regia, imaginea, la fel, peisajele din India, cu toată hărmălaia şi culoarea sunt faine, iar dialogurile sunt foaaarte bine scrise!
Pe scurt, e povestea unor oameni ajunsi la apusul vieţii, fiecare cu povestea lui despre care aflăm, pe scurt, doar câteva detalii menite să ajute la construcţia filmului, nu neapărat a personajelor, căci acestea se reconstruiesc în film. Toţi aceşti elders sunt fie plictisiţi, săraci, singuri sau bântuiţi de trecut şi ajung, pe căi separate, dar împreună, la Marigold, un hotel în Jaipur, India, anume gândit pentru oameni de vârsta şi în situaţia lor. Desigur, India fiind atât mai colorată cât şi (mult) mai ieftină.
Şi cu toate Marigold ăsta nu seamănă, în realitate, cu ceea ce se vedea în broşură, îi schimbă, pe toţi şi pe fiecare în parte, iar ei, la rândul lor, schimbă soarta hotelului. Da, ştiu, povestit, nu are farmec, de-aia nici nu insist cu acţiunea. Trebuie să-l vedeţi, fiindcă e o plăcere de film (vine în cinematografe după TIFF), de la cap la coadă, şi pentru că se râde, mult şi bine, cu toată sala de la Casa de Cultură a Studenţilor la unison.
Şi mi-a plăcut că, deşi cu badge de blogger official, am plătit intrarea la film, pentru că banii se duc la Muzeul de Artă din Cluj (bravo!), acolo unde, de altfel, am planuri de a ajunge şi eu mâine, pentru expoziţia lui Bumbuţ din Cuba şi pentru expo Helmuth Sturmer.
În rest, azi a plouat de-a rupt la TIFF, a ieşit soarele, mai apoi, şi am admirat toate astea de pe balconul (cu) Belvedere, şi parcă încep să intru în poveste. Că înainte ceva-ceva tot mai este!
Aseară am fost la IMAX să văd The Avengers, sau Răzbunătorii, cum îi zice în română, echivalentul culinar al unui Big Mac: nesănătos dacă e consumat în exces şi exclusivitate, dar delicios dacă e o poftă satisfăcută când şi când, alături de cartofi prăjiţi şi cola, ca să ştim o treabă!
Ca să fiu sinceră, nu mă aşteptam la cine ştie ce, dar după aproape două ore şi jumătate de caft susţinut şi efecte speciale am plecat bine dispusă. Reţeta e simplă: se iau câteva caractere cunoscute fanilor genului, Hulk, savantul care devine mare şi verde când se enervează, Captain America, băiatul bun cu freza impecabilă şi costum demodat, Iron Man- the yummy Robert Downey jr, un super agent care super trage cu un super arc cu nişte super săgeţi aka Hawkeye, un zeu, adică Thor, şi, în fine, o super agentă, Natasha (Scarlett Johansson) care se bate ca nimeni alta, are, cum altfel?, costum mulat, şi e adesea filmată din spate… :)
Cam aşa:
Aparent, zeul cel rău, Loki, are chef de joacă şi de cucerit lumea pământenilor, aşa că face o alianţă cu un tip care are probleme cu dantura, primeşte o suliţă cu lumină albastră care transformă oamenii ok în oameni nu neapărat ok, deschide un portal pin care vin nişte sopârle metalice să-i facă praf pe pământeni. De aici… ei bine, trebuie să vedeţi filmul!
Şi câteva faze la care am râs în hohote. Pe bune. Aşa că mergeţi să-l vedeţi. În felul/genul lui, e foarte bun.
Recunosc cinstit că m-am dus la avanpremiera asta mai degrabă sceptică şi cu aşteptări nu prea mari, de vreme ce tam-tam-ul marketingăresc al filmului a început cu ceva timp în urmă şi pare destul de agresiv. Ştiu că nu e o regulă, dar văzusem şi trailerul şi m-am gândit că nu e cine ştie ce, de aici şi rezervele. Ei bine, my bad! Filmul nu justifică scepticismul meu, fiindcă mi-a plăcut, şi chiar mult!
Pe scurt, ideea e ceea ce se vede în clipul de mai jos şi nu vreau să vă stric plăcerea de a-l urmări povstindu-vă acţiunea, aşa că după ce vedeţi trailerul vă povestesc un pic despre PR şi manipulare. Nu pentru film ci din film!
Pe scurt, Jocurile Foamei e un fel de Survivor meets Big Brother, doar că pe bune, adică cine iese, iese într-un sac de morgă. Cam sângeros, la prima… citire, dar, de fapt, nu e. Adică, ok, ştii, vezi că personajele sunt mor una câte una, dar în afară de-o fază mai pe la început în care se taie nişte bergăţi, nimic nu e deranjant. Iar eu sunt genul care nu se uită, nici în realitate nici în filme, când i se înfige cuiva acul pentru analize.
Filmul, însă, e foarte mişto construit. Sunt 12 districte în Panem, numerotate ca străzile din Sulina (sau New York, dacă preferaţi aşa), 1, 2 etc, un al 13-lea care a dispărut de tot, şi Capitoliu, adică oraşul-stăpân. Pentru că în trecut districtele s-au ridicat împotriva Capitolului şi au fost învinse, s-a decis înfiinţarea Jocurilor Foamei, ca sărbătoare (ziceam de PR şi manipulare, da?!) pentru milostenia de care a dat dovadă Capitolul şi anume aceea de a le permite să rămână în viaţă. Astfel, după o extragere, câte o fată şi un băiat din fiecare district devin “tributuri”, urmând să se lupte pentru viaţa şi districtul lor, iar câştigătorul să primească mâncare pe săturate.
Însă totul e, de fapt, un reality show cu care bogaţii din Capitoliu se distrează şi prin intermediul căruia populaţia săracă din districts e supusă: vă luăm copii, vă urăm “happy hunger games” şi nu aveţi ce să faceţi pentru că trăiţi în lumea noastră!
Odată ajunşi în Capitoliu, cei doi eroi principali, Katniss şi Peeta, tributurile din districtul 12, trebuie să treacă prin tot ceea ce vedeţi de obicei la orice realitz show, sunt pregătiţi, antrenaţi, totul pentru a atrage simpatia publicului şi a sponsorilor care îi pot ajuta în timpul înfruntării. În Capitoliu, spre deosebire de restul Panemului, locuitorii sunt plini de culoare, de la vestimentaţie până la culoarea părului şi make-up, iar diferenţa între cenuşiul pastelat al celorlalţi locuitori şi strălucirea capitalei devine şi mai pregnantă.
Un negru mic pe plantaţia distracţiei bogaţilor
E altă lume şi, ca să-i supravieţuieşti, trebuie să-i înveţi repede regulile. Cu ajutorul a mentorului şi stilistului, Katniss devine destul de repede preferata publicului şi cu toate că ai impresia că e o fată dură dar simplă, cu principii solide, îţi dai seama că lupta pentru supravieţuire începe din timpul interviurilor de prezentare şi chiar flirtează cu mulţimea, cu toate că dispreţuieşte tot ce o înconjoară. Îmi place că personajul evoluează, iar experienţele o modelează cumva.
Iar Arena în care se desfăşoară Jocurile Foamei e virtuală, de fapt, adică cei care au creat jocul pot adăuga lucruri acolo după bunul plan, fie că vorbim de incendii, copaci, informaţii sau mutanţi de tip buldogopantere!
Indiferent dacă vă place acţiunea de genul ăsta (şi, repet, asta din film nu e rea deloc!), ar fi bine să mergeţi să vedeţi filmul pentru că, dincolo de înfruntarea personajelor, ansamblul acestei lumi seamănă destul de mult cu ceva ce putem vedea chiar pe străzile noastre. Manipulare la greu prin intermediul mass media, ţoalele a la madam Udrea versus cenuşiul de pe străzile de prin cartiere şi chiar reducerea preocupărilor la coşul zilnic.
CONCURS!
PONT: dacă mergeţi, mergeţi la IMAX! Eu l-am văzut pe ecran normal şi la final mi-am dorit să-l fi văzut pe un ecran gigantic. Cred că efectul e mai puternic aşa. Aşadar, de mâine, pe ecrane, în premieră înternaţională, Hunger Games!
Şi ca să vă tentez şi mai mult, am pentru voi un exemplar al cărţii Jocurile Foamei, apărut la Nemira, parte dintr-o trologie (pachetul complet e la ofertă acum) scrisă de Suzanne Collins. Pentru a câştiga această carte trebuie să-mi spuneţi cand vi s-a făcut cel mai recent poftă să mâncaţi ceva şi care a fost obiectul dorinţei! În cazul meu a fost marţi şi era vorba de găluşte din supă. Şi mi-am făcut, ce era să fac?! :))
Ne jucăm de-a poftele până marţi la prânz! Poftă bună la Jocurile Foamei!
STOP JOC! And the winner is…. DAN cf prietenilor mei de pe FB care au ales comentariul cu nr 7! :)
Fără îndoială, Marilyn Monroe a inventat sex-simbolul pe marele ecran. Un personaj, în ultimă instanţă, unul căreia i-a dat viaţă, până la final, o tânără femeie, Norma Jeane Mostenson, după o copilărie în care a dus lipsă de iubire şi de apreciere, pasată între mama naturală şi părinţii adoptivi şi obligată să se mărite, la doar 16 ani, pentru a nu ajunge la orfelinat.
Dar filmul “My Week cu Marilyn” nu e despre privaţiuni sau formarea acestui personaj, e mai degrabă despre femeia Norma Jean şi Marilyn, portretizată “ca de la o fată la altă fată”, după cum spune actriţa principală, Michelle Williams. E vorba de o săptămână din timpul filmărilor la “The Prince and the Showgirl”, un film în care MM a jucat alături de marele (Sir) Laurence Olivier (Kenneth Branagh), care făcea pe prinţul regent al Carpaţiei – ca să vezi! :)
În film, unul care a strâns deja multe premii şi e nominalizat şi la Oscar, mai apar Julia Ormond (Vivien Leigh, soţia lui Olivier) şi Dame Judi Bench, dar şi câţiva dintre actorii pe care o să-i recunoaşteţi din super producţiile Harry Potter: Geraldine Somerville, Emma Watson sau Zoë Wanamaker.
Toate astea, dimpreună cu faptul că vă ofer o invitaţie dublă pentru acest weekend la “My Week cu Marilyn” ar trebui să fie suficiente motive pentru a ieşi din casă şi a merge la Sun Plaza, la oricare dintre proiecţiile filmului din acest weekend. E un concurs rapid, durează doar 90 de minute, aşa că grăbiţi-vă şi spuneţi-mi pentru ce rol a câştigat MM Globul de Aur în 1960.
Update: An the winner is… Cristina Catea. Felicitari si distracţie plăcută! Mulţumiri şi celorlalţi, pentru participare, promit să mai “comit” din astea! :)
Mulţumiri şi celor de la R-G, pentru că mi-au dat ocazia să vă fac o bucurie!
