Am citit ieri şi azi, pe îndelete, care sunt proiectele considerate eligibile şi neeligibile de către Institutul Cultural Român. Am citit şi care sunt criteriile, cum se face notarea, ce zice ICR că e bine şi ce zice că nu e bine. Majoritatea propunerilor nu au fost admise şi nu neg că unele erau de râs! Totuşi, printre neadmisele pentru finanţare se află şi festivaluri de film, dans, teatru devenite deja tradiţie – că, na, au demonstrat că sunt apreciate, de ce să le spriinim?! Printre cele eligibile, în schimb, se află ceva Superlative VIP, dar şi festivalul “Udatul nevestelor”…

Citiţi, ca să ştiţi şi voi ce finanţează faimosul ICR!

Ţara lui Andrei e un proiect (da, un proiect Petrom!) despre care toată lumea îmi povesteşte numai lucruri bune. Andreea, care a şi petrecut o săptămână cu copiii, în tabără, nu mai contenea cu istorii despre cât sunt de simpatici ăştia mici, ce mişto e proiectul, ce multe învaţă şi, dacă nu era prietena mea, aş fi zis că e măcar PR-ul lor. Dar o cred, aşa cum îi cred şi pe ceilalţi care mi-au zis doar lucruri faine despre acest proiect.

Şi pe drept cuvânt, dacă ţara asta e un loc în care cei mici şi cei mari învaţă ce-i aia responsabilitate, cum să crească şi să trăiască frumos. Am spus şi o să susţin asta tot timpul: singura modalitate prin care putem să schimbăm ceva în bine în România este să devenim noi înşine mai buni, mai implicaţi. Şi chiar nu mă interesează al cui e proiectul şi de unde e finanţarea atâta timp cât ideea e bună, ajută şi devine realitate – asta ca să previn eventualele cârcoteli – iar la Şcoala lui Andrei, până în prezent, există 27 de proiecte care s-au transformat în tot atâtea soluţii de mediu, dezvoltare comunitară sau de educaţie.